Mi-am sacrificat viața pentru mama lui cu cancer, iar el mi-a luat tot: casa, căsnicia și liniștea!
Mă numesc Laura și port în mine o durere imensă pe care nici timpul, nici marea depărtare nu o pot stinge. Mi-am petrecut doi ani lângă soacra mea, femeie greu încercată de un cancer mamar agresiv. Eu am stat lângă ea în fiecare zi, i-am pregătit mesele când nu mai putea mânca singură, i-am schimbat hainele, scutecele, i-am spălat părul când abia își mai ținea capul drept.
I-am văzut și i-am simțit lacrimile, i-am auzit suspinele, i-am simțit mâinile reci căutându-mi sprijinul. Am vegheat-o nopți la rând, cu ochii înlăcrimați, rugându-mă să-i fie durerea mai mică. Am mers cu ea la medici ca însoțitor. Atunci am fost bună. Acum, însă, sunt o „criminală” care nu a știut să aibă grijă de ea. Nu mai am viață cu soțul meu, iar copiii mei vorbesc cu mine doar când le trimit bani...
Sari la
După moartea soacrei, eu sunt principalul vinovat găsit de soț. Nu am mai putut, mi-am făcut bagajele și am plecat departe...
Când a murit soacra mea, care mi-a fost de multe ori ca o mamă, pentru că eu am pierdut-o de mică, am simțit că o parte din mine s-a rupt. Credeam că familia îmi va fi alături, dar atunci a început coșmarul. Soțul meu, Dănuț, a găsit în mine vinovatul.
Mi-a spus, cu ochii plini de reproș, că nu am îngrijit-o cum trebuia și că, din cauza mea, mama lui a murit. Oricât i-au explicat medicii că boala nu putea fi învinsă, el a ales să creadă altceva. Cancerul mamar era în stare avansată când a fost depistat. Nimeni nu a putut face nimic. Nici zile de la mine dacă îi dădeam, prea multe nu avea... Atmosfera în familie a devenit apăsătoare. Cât trăia soacra mea, Nina, îmi mai lua apărarea, că nici atunci nu aveam viață bună cu el.
Dar acum cearta a devenit zilnică. La fiecare masă, în fiecare zi și în fiecare seară sunt judecată. Am obosit să mă apăr, am obosit să mă simt vinovată pentru ceva ce nu am făcut. Așa că am preferat să plec departe. Mi-am lăsat fetele, de 14 și 16 ani, în grija lui și am plecat la muncă în Italia ca badantă.
Am avut grijă de o bătrânică tare simpatică. Acolo chiar am găsit liniște și înțelegere. Oricum, după ce a murit mama lui îmi reproșa într-una că nu aduc bani în casă. Credeam că distanța va liniști apele, că timpul îl va face să înțeleagă.
Am primit cererea de divorț când eram la muncă în Italia în aceeași săptămână în care mi-am trimis aproape tot salariul acasă
În casa bătrânei, nu am dus lipsă de nimic. Aveam mâncare la discreție, apă, sucuri, toate cele necesare unui trai decent. Sâmbăta și duminica venea fata ei și eu puteam să mă relaxez câte o jumătate de zi prin oraș. La câteva luni după ce am plecat am primit plicul care mi-a frânt sufletul, actele de divorț.
Fără o vorbă, fără un telefon, fără să-i pese că în tot acest timp trimisesem bani acasă, și fetelor, și lui. Din cei 2700 de euro pe lună, am trimis acasă 2000. Eu am rămas cu ... mai nimic. Nu ține nimeni cont de acest lucru.
Tocmai de aceea, urmează să mă întorc în țară să lămuresc treburile, dar și să aleg. Fetele sunt legate de el, de casa bunicilor, de prieteni, de tot ce au cunoscut vreodată. Eu… nu știu dacă mai am un „acasă” acolo.
Nu cred că pot să îmi iau fetele și să plec în Italia pentru că el nu ar fi de acord, le stric și rostul aici, iar acolo nu este suficient loc pentru ele. Ar mai fi o variantă, să ma angajez și să mă mut singură, într-o garsonieră, aproape de ele.
Durerea de a pierde un soț se amestecă cu cea de a nu-mi smulge fetele din locul în care s-au născut. Și mă întreb, în fiecare noapte: cum a putut omul pentru care am dat totul să-mi ia tot?
Surse foto: freepik.com, freepik.com, freepik.com
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Urmareste-ne pe Google News
