Nora mea mă tratează ca pe o străină în propria casă a fiului meu. Îi fac curat, îi gătesc, am grijă de copil iar ea nu-mi spune nici „mulțumesc”

Mi-am crescut fiul singură, iar acum mă simt respinsă de femeia pe care a ales-o

Când a venit pe lume nepotul meu, băiatul băiatului meu, am simțit că viața mea capătă din nou lumină. Acum Vladimir este un bebeluș de opt luni, zâmbitor și minunat, un bulgăre de fericire, care îmi amintește că merită să trăiesc cu speranță.

M-am apropiat de copilaș cum numai o bunică o poate face. L-am primit în familie cu brațele larg deschise și cu sufletul tremurând de dragoste.

Fiul meu mi-a propus să vin, din când în când, să-i ajut. Iar eu, cum am fost mamă tânără la început de drum, fără ajutor, știu exact cât de grei sunt primii ani cu un copil. Așa că am acceptat cu drag.

Cam o săptămână sau două pe lună merg la ei acasă, la rugămintea fiului meu. Locuința e mare, are etaj, am camera mea. Fac curățenie, gătesc toate bunătățile din lume, îi fac și nepotului supe și piureuri, îl țin în brațe, îl plimb, iar când mama lui are nevoie de odihnă, mă ofer să stau eu cu cel mic.

13 comportamente de soacră care trebuie scoase în afara legii

N-am cerut nimic în schimb.

Tot ce îmi doresc e să fiu de folos și să simt că mai am un rost.

Și ce primesc în schimb? Indiferență și lipsă de respect. N-am avut absolut nicio pretenție, dar nora mea nu mă vrea acolo! Simt asta cu fiecare cuvânt pe care mi-l aruncă din obligație.

De fiecare dată când ajung, mă întâmpină cu o răceală greu de descris și cu un oftat îndelung, de zici că ridică pietre de moară. Nu îmi vorbește decât dacă e nevoie. Nu mă întreabă nimic, nu intră în vorbă, nu mă privește în ochi.

Fac de mâncare, am zis să fiu utilă, dar aproape că nu gustă, preferă să-și comande sau pur și simplu, se ridică de la masă. Copilul meu mănâncă cu poftă, la fel ca și copilul lui. 

Fac curat în toată casa, în curte, practic ea nu are nimic de făcut cât eu stau la ei. Cu toate acestea... Nici măcar un „mulțumesc” nu aud. 

Tăcerea nurorii mele mă doare mai mult decât orice cuvânt urât

Încerc să nu iau totul prea personal. Mă gandesc uneori că poate e obosită, poate nu mă cunoaște suficient. Dar adevărul e că mama ei vine și ea în vizită și, din ce am înțeles de la fiul meu, stă și ea câteva zile pe lună.

Doar că pe ea o tratează altfel. O primește cu zâmbetul pe buze, vorbesc amândouă, gătesc împreună, râd, povestesc. Nu e aceeași atitudine și nici același tratament, doar e mama ei.

Am încercat, cu timiditate, de câteva ori să întreb dacă am făcut ceva greșit.

Dacă am supărat-o cu ceva.

Mi-a răspuns sec „totul e în regulă”.

Simt că nu e deloc în regulă și că acolo sunt doar tolerată, că trebuie să îmi văd de treabă, să-mi fac datoria și apoi să dispar. Iar asta mă doare mai tare decât dacă mi-ar fi spus în față că nu mă vrea în viața lor.

În casa lor e loc pentru toți… mai puțin pentru mine

Seara, în camera mea, plâng.

Am o singură mulțumire, că fac ce trebuie pentru copil și pentru nepot.

Când au invitați, pregătesc totul, iar apoi nu ies din cameră.

Mă simt în plus în casa fiului meu. În familia pe care am visat-o și am așteptat-o cu atâta drag. Nu vreau să stric echilibrul familiei lor, nu vreau să provoc tensiuni. Dar, în același timp, simt că tăcerea asta mă omoară.

Nu cer recunoștință din partea ei, dar nu ar strica un pic de căldură. Tânjesc după un gest mic care să-mi spună că sunt binevenită, că pot să fiu parte din viața lor, fără să mă simt ca o intrusă.

Mă întorc acasă de fiecare dată cu un gol în suflet și acolo mă așteaptă 4 pereți și o casă pustie. Mă întreb dacă e mai bine să nu mai merg la ei și să mă retrag.

Dar mă gândesc la nepotul meu. La cum îmi zâmbește când mă vede și mai ales, la cum se liniștește în brațele mele. Și-atunci decid să rămân, îmi pun zâmbetul pe față, deși am inima strânsă. Poate, într-o zi, lucrurile se vor schimba și nora mea mă va vedea cu alți ochi.