Stau cu mama mea sub același acoperiș, dar viața mea e un infern. Când ne certăm nici măcar nu îi mai încălzește mâncarea copilului meu

Am un băiețel în vârstă de 10 ani, mândria mea, de care am grijă ca de ochii din cap după ce, cu șase ani înainte să-l nasc l-am pierdut pe frățiorul lui chiar pe masa de operație.

Mă simt neputincioasă pentru că nu pot să îi ofer liniștea în familie și asta din cauza mamei mele...

De șapte ani locuiesc împreună cu mama mea, soțul meu și fiul nostru la rugămintea mamei care nu m-a lăsat să „mă chinui” într-o cameră de cămin pe care o aveam, pe care am cumpărat-o undeva la marginea orașului și nici să îmi cresc copilul în mediul rural, unde aș fi putut locui cu socrii.

Am acceptat. Mama mi-a promis că locuința îmi va rămâne mie, iar cât timp va trăi va plăti absolut toate datoriile, având o pensie destul de mare plus pensia de urmaș a tatălui meu; cu alte cuvinte nu ne va lipsi nimic.

Și nu ne lipsește nici acum nimic... decât liniștea în familie.

Avem voie să petrecem maxim 15 minute la duș fiecare, două rafturi în frigider pentru familie și un raft pentru mama, dar nu plătim nimic lunar

Nu am comentat asupra faptului că, încă de când ne-am mutat ne-a impus niște reguli foarte stricte legate de ora de baie, timpul petrecut la duș, de raftul din frigider de care nu aveam voie să ne atingem, de vesela bună a bunicii pe care nu aveam voie să o spargem deși era ținută la vedere.

Dar pe măsură ce mama îmbătrânește, ideile parcă i se schimbă și pare că nu mai este ea. Se supără din orice, este tot mai morocănoasă, merge la doctor în mod constant pentru a-și căuta câte o problemă.

Până recent, dormea cu fiul meu ca eu să am intimitate cu soțul, dar acum nu-l mai acceptă în camera ei. Motivează că stă până la 3 dimineața la televizor pentru că nu are somn și nu vrea să deranjeze băiatul.

Am acceptat și acest lucru, doar că viața mea a devenit un chin.

Atunci când trebuie să mă întorc acasă, atât eu, cât și soțul meu simțim că ne întoarcem într-un calvar. Soțul meu este taximetrist și lucrează și el toată ziua cu oamenii, iar eu sunt ospătar la un restaurant de lux.

Toți banii pe care îi câștigăm, inclusiv bacșișul ne rămân nouă și copilului nostru, având în vedere că nu plătim datoriile în casă, ci mama, așa cum am stabilit de la bun început.

Mi-aș fi sacrificat mai bine de jumătate din salariu și eu și soțul meu numai să avem liniște. Ne întoarcem acasă și mama este nemulțumită de cât de mult a mâncat băiatul meu, cât de gras este, de faptul că îi aduc suc, că a luat o notă proastă sau că s-a jucat pe telefon cu 10 minute mai mult decât i-a permis.

Sunt ca un infractor... Îi strecor copilului meu pe furiș prăjituri și soțului meu câte o cutie de bere, numai să nu avem ceartă cu mama

Orice mică greșeală devine un dezastru și am ajuns chiar să îi strecor pe furiș băiatului meu câte o pungă de floricele, câte o prăjiturică pentru a-i pune la pachet la școală și soțului meu îi strecor la fel, câte o cutie cu bere seara, fără să vadă mama. Suntem ca niște infractori care comitem ilegalități zi de zi și „omul legii” ne așteaptă mereu la ușă.

„Asta nu e viață” îmi repet întruna în mintea mea. Îmi amintesc că atunci când l-am născut pe Andrei am locuit o perioadă la soacra mea și, deși îi dădeam sân băiatului, draga de ea mă lăsa să dorm într-o cameră alăturată, iar ea stătea cu el păcălindu-l cu câte un ceai, mângâindu-l, punându-l pe picioare doar pentru ca eu să mă odihnesc.

Soacra mea îmi aducea copilul doar atunci când era neapărat nevoie să îl alăptez. Cu atâta blândețe și bunătate m-a primit soacra mea în casă, nu duceam lipsă de nimic, nici măcar de odihnă, trebuia doar să fac mâncare pentru întreaga familie pentru că ea, bineînțeles că nu avea timp, stătea cu cel mic și avea grijă de grădină toată ziua.

Dar, din păcate s-a prăpădit, și am încercat să ne mutăm într-o cameră de cămin pe care ne-am permis-o și pe care am cumpărat-o din puținii bani pe care îi aveam strânși în cei patru ani cât am fost plecați amândoi, eu și soțul, la muncă în Spania.

Văzându-mă că mă chinui așa și mama mea având un apartament cu trei camere în centrul orașului, aproape de cea mai bună școală, grădiniță, de cele mai mari magazine, mi-a propus să locuim împreună.

Și acum cred că aceea a fost cea mai mare greșeală a vieții mele. Nu este zi să nu-mi reproșeze că fumez câte o țigară pe balcon. Nu este dată să nu îl jignească pe soțul meu spunându-i că este alcoolic pentru că seara se relaxează cu câte o cutie de bere. Într-un fel o cred, tata a murit de ciroză alcoolică atunci când era foarte tânăr...

Dar totul până la copil. Atunci când se întoarce de la școală, iar mama este supărată pe noi, pe toți, sau doar pe el, îl întâmpină cu o avalanșă de jigniri care, aduse de un alt copil ar fi considerate bullying, dar așa sunt normale, sunt vorbele bunicii „înțelepte”.

Am fost copil singur la părinți și mi-a revenit mie sarcina de a avea grijă de mama mea. Am detestat faptul că am fost nevoită să fac asta

Mama îmi agresează verbal copilul! Îl jignește și îl lasă nemâncat când e nervoasă

Așadar, după ce îl face "gras", "bun de nimic", "chior" (pentru că poartă ochelari) se încuie în camera ei și nu îi mai încălzește mâncare. Știu o să spuneți că la 10 ani este suficient de mare încât să folosească un cuptor cu microunde. Și vă dau dreptate, chiar așa este. Am început să îl învățăm să folosească cuptorul cu microunde de îndată ce am aflat ce se petrecea în tot timpul în care eu și soțul eram la serviciu.

Într-o zi, având o mică pauză între clienți, soțul meu s-a întors acasă să vadă dacă Andrei este bine și dacă a mâncat, dacă își face temele. O vizita surpriză să-i spunem așa… Iar Andrei plângea de mama focului. Înfometat. Transpirat. Nu avea voie să meargă la baie să se schimbe, nu avea voie să facă un duș să nu răcească.

Fiind o fire mai retrasă și mai închisă (cred că tot din cauza mamei mele) Andrei nu ne-a spus niciodată ce se petrece și în ce hal îl jignea mama mea. Dar atunci a fost picătura care a umplut paharul. Ne-a spus ce cuvinte îi adresa, cât de tare îl jignea și cum nu îi încălzea mâncare sau nu îl lăsa nici măcar să intre la baie atunci când era foarte supărată pe el.

„Tati, dacă mai stăteai mult, cred că făceam pipi pe mine, ce bine că ai venit acasă”, i-a spus Andrei cu lacrimi în ochi soțului meu care a pus imediat mâna pe telefon, m-a sunat și mi-a spus să luăm o hotărâre.

Acum, la două săptămâni după incident, sunt pusă în situația de a lua o hotărâre în acest sens. Fie renunț la viața cu mama care, deși este chinuitoare, este lipsită de griji financiare, fie continui așa și îmi pierd iremediabil băiatul din punct de vedere emoțional.

Andrei este ca o fantomă, încearcă să se strecoare toată ziua prin casă, să treacă neobservat, să își termine temele cât mai repede posibil pentru a nu deranja prea mult și pentru a nu face mizerie pe masa din bucătărie. Apoi merge în camera noastră să se joace și speră ca mamaie să nu deschidă ușa dormitorului pentru a nu începe o nouă ceartă și pentru a nu-i trânti tastatura de pământ.

Nici nu e de mirare faptul că sora mea a preferat să locuiască cu gemenii ei într-un apartament închiriat timp de 10 ani, până când a avut posibilitatea să se mute la casa ei. Acum, fiind și bătrână (are 78 de ani), cu o tijă în picior, o operație de scoatere a colecistului recentă și două căzături în explicabile pe stradă, hipertensivă și extrem de nervoasă, stau și mă întreb ce am de făcut în continuare.

Să renunț la mama, să renunț la familia mea, la liniștea noastră, să îmi blestem în continuare zilele sau să ne mutăm din casă și să fim bântuiți de remușcări dacă se întâmplă ceva cu ea?