Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Eu de ce nu am putut să am 2 copii cuminți? Sunt o mamă singură, ajutați-mă să fiu mai răbdătoare cu ei

Sunt o mămică singură a doi copii tare prăpădiți, un băiețel (7 ani) și o fetiță (5 ani). Citind alte povești din viața mămicilor, unele frumoase, altele care îți rup inima din piept și lacrimile nu se mai opresc, am decis să spun și eu o mică parte a vieții mele. Să mă ajutați să înțeleg, să fiu mai înțelegătoare, iertătoare și cum să am mai multă răbdare.

Bună tuturor,

da, am doi prăpădiți, un băiețel de 7 ani și o fetiță de 5 ani, care ori de câte ori se întâlnesc se împing, lovesc, trag de păr, etc. etc.... Zilnic se întâmplă asemenea lucruri, uneori mă prefac că nu-i aud, în ideea în care poate se opresc (doar am crezut), alteori număr până la 3 (1, 2, 2 și un sfert, 2 și jumătate, 3 fără un sfert, 3) și apoi încep pedepsele: televizor închis, adio dulciurile (uneori se opresc, alteori nu). Am ajuns să cred că sunt la capătul răbdării și a modului de a gestiona situația, uneori îmi vine sa plâng în fața lor de nervi, de disperare, de neputință și mereu mă întreb:

”Eu de ce nu am putut să am 2 copii cuminți sau cel puțin un pic mai cuminți ???”

Avem un program pe care cât de cât îl respectă: până la ora 20 mă joc cu ei ce vor ei, ne uităm la desene, desenăm, uneori ascultăm muzică, ne jucăm de-ascunselea, apoi la 8 încep: mâncarea de seară, dușul și direct în pijamale și pat, iar la ora 21:30 televizorul se închide, uneori se foiesc de zici că stau pe un pat de ardei iute (atunci nu mai sunt prietena lor), alteori sunt îmbrățișată, cuprinsă, pupăcită, din ambele părți și adorm amândoi ca doi îngerași! Apoi țipetele care le scot (deși sunt în fața lor sau lângă ei și mereu le repet același lucru: nu mai țipa, sunt chiar lângă tine! Știți cât ține minunea? Până când spun: da, mami.... apoi ... ca și cum nu am spus nimic. Sunt copii inteligenți, fiul meu citește de la 5 ani și făcea calcule matematice simple, fără foaie, iar fiica mea la 5 ani știe poezia ce o învață la grădiniță chiar în aceeași zi... Fiul meu este un copil care nu discută, foarte greu reușesc să-l conving să-mi spună ceea ce-l deranjează, deși atunci când era mic eram cei mai buni prieteni și eram foarte apropiați, apoi cu timpul s-a "răcit" față de mine și a devenit foarte închis. Cum să fac față și să-l determin să discute mai multe cu mine?? Prin ce metode îl pot determina sa fie mai deschis?

Voi cum treceți sau ați trecut mai departe?
Cum să mai procedez?
Aveți voi un "tratament" miraculos??
Discut cu ei mereu, ii întreb de ce se bat și mereu dau vina unul pe celalalt.

Mulțumesc pentru eventualele răspunsuri!

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

3.8 (9)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe