Sunt o mamă ajunsă la capătul puterilor. Am băiat și fată, amândoi trecuți de 35 de ani care trăiesc ca niște copii și eu, trecută de 60 de ani trebuie să-i întrețin

Copiii mei mă ajută la cumpărături. Atât! Nu gătesc, nu fac curat, nu au job și nici familii...

Mă voi identifica cu numele Ileana, pentru ca oamenii care îmi cunosc povestea să nu afle și durerea din sufletul meu. Este numele pe care mama mea l-a purtat cu mândrie până a închis ochii.

Am 60 de ani și am crescut doi copii de care eram, cândva, tare mândră. Atât fata, cât și băiatul au terminat școala, și-au luat Bacalaureatul, și, deși nu au vrut să dea la facultate, am considerat că este suficient. Că „atâta pot”.

Eu le-am întins mâna ori de câte ori am putut. Le-am găsit locuri de muncă. Nu doar o dată și nu doar într-un domeniu. Am încercat de nenumărate ori la magazine, la birourile prietenelor mele, dar ei nu vor nici să plimbe câinele vecinului dimineața și seara contra cost.

Nu le place munca!

Copiii mei care au acum 38 și 40 de ani sunt „casnici”.

Ce fac toată ziua? Mai nimic! Eu încă muncesc la un restaurant iar în timpul liber fac curățenie în case.

Doi copii de peste 35 de ani se întrețin greu...

Cu ce mă ajută? La cumpărături! Se plimbă toată ziua prin magazine și găsesc „cele mai bune oferte” la apă, hârtie igienică, la carne și pâine. Fata nu gătește.

Nu îi place să miroasă a mâncare, spune ea. Iar băiatul... joacă table toată ziua cu tatăl lui, om ieșit la pensie de câțiva ani. Așa că vin acasă, fac curat, mâncare, de toate. „Bine că am scăpat de grija cumpărăturilor, măcar”, îmi mai zic câteodată. Apoi iar mă mâhnesc!

Mă simt prinsă în capsula timpului. Familia mea are aceleași ritualuri din copilăria lor!

Copiii mei dorm împreună, mănâncă împreună, merg împreună în parc. Niciunul dintre ei nu au relație. Băiatul a avut o prietenă, la un moment dat, apoi nimic. Niciunul dintre ei nu a plecat niciodată de acasă, la mare, la munte, ca tinerii. Uneori mă întreb dacă nu i-am protejat prea mult. Și acum avem aceleași ritualuri din copilăria lor.

Duminca e zi de făcut gogoși și supă de pui cu tăieței. Sâmbăta e zi de mers în parc, în familie, sau în funcție de vreme, la pescuit. Ce părere are soțul meu despre situația asta? Niciuna! Când îi spun ce îngrijorată sunt, spune „lasă copiii că au timp! Vrei acuma nepoți ca mai degrabă...”

Tatăl lor e pensionar și cu o sănătate cam șubrezită. Mare parte din pensia lui se duce pe medicamente. Așa că eu sunt stâlpul familiei. Mai am câțiva ani până ies la pensie, dar fac bani. Mă descurc cum pot!

Merg la curățenie în oraș, mai prind câte o zi la familii cu bani, le calc rufe sau fac ordine prin case, pentru mine este ușor, pentru că îmi place ceea ce fac și oamenii sunt foarte recunoscători pentru munca mea. Pe de altă parte, e foarte greu. Vin acasă obosită. Iar ei... tot acolo. Se uită la TV, se joacă pe telefon.

Mă uit la ei și îmi vine să-i zgâlțâi, să îi aduc cu picioarele pe pământ. Să le spun că viața nu se trăiește cu capul sub pernă, așteptând să rezolve mama totul. Totodată, sunt mama lor.

Sunt blamată de rude că eu i-am lăsat să se complacă în situația asta. Eu sunt de vină. Nu trebuia să le mai dau bani sau să mănânce, și automat căutau de muncă. Nu e chiar așa... O mamă nu ar putea niciodată să facă lucrurile astea. 

Poate că n-ar trebui să spun toate astea pentru că sunt judecată. Dar știu că nu sunt singura care trăiește așa. Fie că este vorba de copii, soți sau părinți, multe femei își cară singure familia în spate, cu inima frântă.