Am ieșit la pensie, nu am copii, dar mi-am lăsat mama la azil și toată familia mi-a sărit în cap

Mama este corpolentă, nu mă descurc doar eu cu soțul care are deja un preinfarct să o îngrijim...

Trăiesc de 40 de ani cu același bărbat, în același apartament cu trei camere pe care l-am cumpărat cu banii de la nuntă. Nu am avut niciodată copii, nu pentru că nu mi-am dorit… ci pentru că nu s-a putut. Cornel este infertil, iar eu am ales să nu fiu infidelă! Așa că ne-am trăit viața doar noi doi, susținându-ne unul pe celălalt. Și acum, fix acest lucru mi se întoarce împotrivă — „Tu n-ai copii, tu poți!”, mi-au spus frații și surorile mele.

Suntem patru frați. Eu sunt cea mai mică. Ceilalți sunt căsătoriți, cu vieți pline, au copii care muncesc, unii au grijă de nepoți. Dar, în ochii lor, eu sunt singura care „n-are nicio scuză să n-o ia pe mama acasă”. De ce? Pentru că sunt doar eu cu soțul și ne „lăfăim” în apartamentul nostru pe care l-am întreținut cu atâta greutate. Am muncit amândoi cot la cot pentru el!

Mi-am lăsat tatăl să moară singur, pe patul de spital, după ce m-a implorat să-l vizitez

Mama mea are un început de demență și devine uneori violenta în limbaj. Spune cuvinte cu atâta „foc” și îmi dorește răul pentru că am lăsat-o acolo, încât începe să îmi fie frică. Am tot încercat să îi explic și ei, și fraților, că soțul are deja un preinfarct. Și nu am putea amândoi să o spălăm, să o ajutăm, să facem toate cele necesare, la cele 110 kilograme ale ei... 

Sunt singura dintre frați care merge constant la azil, în vizită

Din păcate, pe zi ce trece, mama nu mai e omul care a fost. Are episoade de confuzie, nu recunoaște uneori nici vocea mea, iar când mă recunoaște aruncă cu blesteme... Este masivă, are dureri mari de spate și de picioare. Este un chin să o ridici de pe pat, să o duci la toaletă, să o speli, să o supraveghezi zi și noapte...

Iar când a fost vorba de pensie, dacă aș fi luat-o la mine, eu trebuia să suport toate cheltuielile, iar pensia să fie „pusă deoparte” pentru înmormântare. Ori nu se poate așa ceva! În plus, toate cele necesare îngrijirii ei nu se pot face doar cu două mâini obosite, la vârsta mea.

Am încercat să le explic fraților. Că nu e din nepăsare. Că merg de două-trei ori pe săptămână la ea, îi duc scutece pentru adulți, iaurturi, fructe. Le-am spus că plătesc din pensia mea o parte din costurile de întreținere, că mă doare în fiecare zi... Dar pentru ei contează doar că am ales un azil și nu am luat-o la mine.

Soacra mea a vrut să-mi alăpteze copilul în locul meu! Ce a făcut în prima noastră vizită după naștere m-a lăsat fără cuvinte

Surorile mele nici nu mai vorbesc cu mine pentru că mi-au spus că am abandonat-o. Dar niciuna din ele nu a venit să o vadă de când s-a internat.  Eu o văd ca pe singura soluție demnă la finalul vieții pentru mama, dar și pentru mine, soțul meu și liniștea noastră!

Știu că sunt femei de vârsta mea care își îngrijesc părinții acasă. Dar am 2 prietene care s-au îmbolnăvit făcând asta, sau au fost părăsite de soți. Nu simt nevoia să mă justific, dar mă doare.

Am ales ce am simțit că e cel mai bine pentru ea, nu ce părea „corect” pentru alții. Condițiile la azil sunt bune, mama mea e îngrijită, mâncată, îmbrăcată curat și în siguranță. Eu o ajut cu ce pot, îi aduc tot ce pot, dar în familia mea, asta nu e suficient.