„Când eram studentă, am adoptat o cățelușă pe nume Mia, rasa chihuahua. Nu m-am gândit atunci la momentul în care voi avea un copil, dar când am rămas însărcinată, câțiva ani mai târziu, m-am îmtrebat cum se va înțelege Mia cu bebelușul. Cățeii mici, mai ales această rasă, nu sunt populari pentru abilitatea lor de a crea relații bune cu copiii mici.
Însă după ce am născut, mi-am dat seama că nu trebuie să-mi fac griji. Din momentul în care Mia a cunoscut-o pe fiica mea, nu s-a mai dezlipit de ea. Au fost cele mai bune prietene până când fiica mea a împlinit doi ani. În acea perioadă, Mia a murit subit.
Nu știam cum să-i dau vestea, mai ales că era și mică. Am început să caut pe internet răspunsuri și am descoperit că cel mai bun lucru pe care îl putea facem este să fiu sinceră.
I-am spus că a murit, dar nu cred ca a înțeles conceptul morții, având doar doi ani. În schimb, îi citeam dintr-o carte în fiecare seară, unde acest subiect era prezentat sub forma unei povești.
Până la urmă, a încetat să mă mai întrebe „Unde e Mia?”. Însă de curând, pentru că au trecut 3 ani de atunci și a înțeles conceptul de moarte, a început din nou să mă întrebe despre cățelușă.
I-am explicat de ce a murit, dar și că e normal să se simtă tristă. I-am spus că și eu sunt tristă și mi-e dor de ea. Știe că nu se mai întoarce și tocmai pentru că a înțeles asta pe deplin, se confruntă cu tristețea și dorul de ea. Ceea ce e normal, însă nu m-aș fi așteptat ca doliul față de cățel să revină în discuție a doua oară, după ce a învățat ce e moartea”.
Tu te-ai confruntat vreodată cu o situație similară a celei de mai sus? Dacă da, cum ai gestionat-o?
Surse foto: insider.com
Surse articol: insider.com
Urmareste-ne pe Google News
