Copiii mei nu au cunoscut viața fără cățelușa noastră. Erau îngroziți. „Nu poate sa mearga din cauza podelei noastre alunecoase”, spuneau ei. Așa că am mers și am cumpărat niște covorașe din cauciuc, că ea să poată ajunge la castronasele cu mâncare fără să alunece.
Apoi, într-o sâmbătă dimineață, nu i-a mai păsat de bolul ei de mâncare. Am simțit acest lucru ca pe un mesaj din partea ei, ca și cum ne spunea că se apropie momentul... Le-am sugerat copiilor mei să se pregătească să își ia rămas bun de la ea, iar răspunsurile lor au fost foarte diferite. Cel mai mare, în vârstă de 14 ani, a plâns. Cel mijlociu, de 12 ani, s-a enervat. Iar cel mai mic, de opt ani, a spus ceva dureros de insensibil.
Duminică dimineața a venit și a trecut, iar Stitch a refuzat să mănânce. Abia dacă a băut apă. Am continuat să o car afară pentru a-și face nevoile, ghemuindu-mă lângă ea pentru a o ține în picioare. O parte din mine voia ca și copiii să vadă asta, ca să înțeleagă mai bine de ce urma să iau decizia pe care am luat-o...
În acea după-amiază am cercetat opțiunile noastre. Cabinetul veterinar era închis, așa că a trebuit să mă gândesc la un plan de rezervă. Mama mea menționase de veterinari care vin la tine acasă, așa că am început să mă documentez, apoi mi-am dorit să nu o fi făcut. La jumătatea cercetărilor mele, pe măsură ce telefoanele lipsite de emoții se adunau, m-am speriat. Mi-am dat seama că eutanasia la domiciliu ar putea fi o confruntare prea dură. Dacă vom percepe întotdeauna casa noastră ca fiind locul în care a murit Stitch? Ar putea copiii noștri să facă față acestui lucru? Ar putea oricare dintre noi? I-am cerut părerea fiului meu mai mare. Și el era îngrijorat din această cauză.
Am lăsat telefonul deoparte. Am încercat să dorm, iar a doua zi dimineață am sunat la clinica noastră veterinară la ora 8 fix și i-am întrebat dacă mă pot ajuta. Când au răspus da, sunt sigură că am suspinat mai tare decât mi-aș fi dorit. Mi-am trezit cu blândețe doi dintre copii și le-am dat vestea. Cu ochii în lacrimi, s-au mutat lângă Stitch.
I-am părăsit pentru scurt timp, pentru a-l trezi pe al treilea. Deja afectat de ceea ce se întampla, a izbucnit în lacrimi rugându-mă să mai aștept încă o zi. Dar știam că nu se poate. Trebuia să facem asta pentru Stitch. I-am absorbit furia și apoi l-am privit cum se împăca cu gândul când a văzut-o cum se chinuia. Nu mai era cățelușa pe care o știa.
Când am oprit în parcarea clinicii, i-am întrebat dacă vor să intre și ei cu mine. Mi-au venit în minte amintiri ale despărțirii de animalul de companie al familiei mele din copilărie, în adolescență, cu sora mea lângă mine, și am sperat că copiii mei vor spune da. Cu puțină ezitare în glasuri, au făcut-o.
Am intrat în clinică și am fost conduși într-o cameră mică, în lateral. Veterinarul nostru, Andrew, ne-a felicitat pentru viața pe care i-am oferit-o lui Stitch și pentru cât de iubită era de toți, inclusiv de el. Ne-am simțit triști, dar mândri în același timp.
Lacrimile au început să curgă șiroae pe obrajii tuturor, inclusiv pe cei ai fiului meu mai mic. Era furios, iar cuvintele lui insensibile au fost, fără îndoială, mecanismul său de apărare. Și frații lui puteau vedea asta acum. S-au aplecat spre el pentru a-l liniști.
Stitch a plecat dintre noi într-o clipită, cu fiecare dintre noi lângă ea, toți conectați la ea într-un fel sau altul. Fiul meu cel mare a vrut să plece imediat, iar soțul meu a mers cu el afară din clinică. Copilul meu mijlociu a vrut contrariul, așa că am mai stat aproape o jumătate de oră, mângâind-o pe Stitich, printre lacrimi. Cel mic a stat lângă noi, într-un colț, citindu-și cartea, nesigur de ceea ce voia să facă.
La final, ne-am îmbrățișat cu toții. Am împărtășit împreună viața câinelui nostru și am împărtășit împreună moartea câinelui nostru. Și totul a fost perfect...
Citește și:
Surse foto: kidspot.com.au
Surse articol: Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul kidspot.com.au.
Urmareste-ne pe Google News
