Fac greseli, acele greseli care sunt "clasice" in abecedarul mamicii, care, de multe ori sunt declansatoarele unor sentimente acute de vinovatie si, care, ne fac, pe noi, mamele, sa ne punem sub semnul intrebarii dragostea si responsabilitatea dedicate copilului nostru. Nu imi este rusine sa spun ca stiu ca gresesc, insa nu mai percep aceasta greseala ca pe ceva care sa imi dauneze mie sau copilului.
Dimineata devreme, las copilul la desene, ca sa mai pot dormi inca o ora
Ce greseala, nu-i asa? Cum sa lasi copilul la desene, ca sa poti tu sa mai dormi putin? Ce fel de mama esti? - Asa imi spuneam in gand. Acum nu mai fac asta. O data pentru ca stiu ca fetita mea adora momentele acestea, cand dimineata (de obicei pe la 6.30), se strecoara la noi in pat, se intinde intre noi, si se uita la desene. Tine amandoua mainile pe noi, si ne mai mangaie pe fata din cand in cand. Nu spune nimic. Se uita la desene si este absolut incantata sa ne vada dormind langa ea. Si nu ma simt deloc vinovata ca o las sa faca asta. Pentru ca noi ne facem somnul, nu mai suntem nervosi si cu ochii impaienjeniti de oboseala, si toata lumea este fericita!
Uneori, renunt sa ii mai fac ceva de mancare
Oricine are un copil mofturos stie cat de dificil este sa il hranesti. Si, uneori, am zile, cand, pur si simplu, renunt sa ii mai gatesc ceva. Pentru ca, in 50% dintre cazuri, ii gatesc, si ea nici nu se atinge de mancare. Si sunt om, iar ea, chiar daca este copilul meu, nu trebuie lasata sa isi bata joc de implicarea mea - chiar daca nu stie ca face asta. Frustrarea pe care o simti ca mama cand copilul iti refuza mancarea, sau si mai rau, iti spune ca nu este buna, si se stramba sau o scuipa, este uriasa. Si noi, mamele, suntem oameni, si chiar daca "insulta" inconstienta este venita din partea unui copil, tot este dureroasa. Asa ca, obosita de la munca, cu nervii intinsi la maxim, prefer sa nu ii mai fac nimic de mancare, si sa stam sa ne jucam, si sa manance micul dejun la cina. Sunt sigura ca faptul ca in acea seara nu a mancat mancare gatita nu ii va afecta sanatatea iremediabil. Dimpotriva, va aprecia mai mult ora pe care o petrecem impreuna, decat faptul ca ma inchid in bucatarie ca sa ii fac de mancare. Uneori, cred ca respinge mancarea si din acest motiv: ca trebuie sa plec de langa ea sa i-o prepar (sunt momente cand vrea sa ma ajute ... destul de rare, din pacate). Asa ca, o branza cu smantana, un iaurt, sunculita cu masline si rosii, sunt o alternativa grozava, pentru a ma salva in unele zile de nebunia frustrarii.
Duc copilul la locul de joaca, pentru a savura cateva momente la un suc cu prietenii
Cam de doua ori pe luna, sau cand vremea nu ne lasa sa scoatem copilul in parc, mergem intr-un mall si lasam copilul la un loc de joaca. Ea este incantata, si noi si mai si. Pentru ca la cativa metri de locul de joaca este un mic restaurant, unde putem sta sa savuram un suc, in liniste. Situatia este favorabila de ambele parti: Anya se distreaza de minune la locul de joaca, isi consuma energia si isi face prieteni, iar noi socializam cu prieteni pe care ii vedem mai rar de cand avem copil, sau, pur si simplu, ne bucuram de o conversatie adulta. Cand am inceput sa facem asta gandurile mele erau poleite cu vinovatie: oare nu trebuie sa stau cu ea acolo? Oare nu o sa ne simta lipsa? Oare nu o sa se simta parasita?. Nu s-a intamplat asta, dimpotriva, adora sa mearga la locul de joaca. Si ne face cu mana cand plecam. Si eu nu ma mai simt vinovata, dimpotriva, sunt fericita ca al meu copil isi asuma independenta fata de noi.
Imi mint copilul
Cand fetita noastra a inceput, ca orice copil, sa refuze sa doarma, am inceput si eu sa gasesc diferite metode prin care sa o conving ca somnul este important si ca trebuie sa doarma in patutul ei. Pentru cateva luni, ii spuneam ca vine Mos Ene in vizita, si ea isi imagina cum il tin in palma, si vorbea cu el, si toata aceasta rutina o linistea si facea din momentul culcarii unul pe care sa il adore. Apoi cerea sa doarma cu noi, asa ca i-am spus ca patutul ei, pe care il cheama Lulu, ii va simti lipsa, si va plange fara ea, si va pleca la alt copil. Cand vine furtuna si tuna si fulgera, ii spun ca norii vorbesc intre ei, si asa se aude de tare cand fac asta. Cand trebuie sa plecam undeva, si ramane cu bunica, ii spun ca mergem la serviciu, indiferent unde mergem - pentru ca plecatul la serviciu il accepta fara comentarii. Cand ii fac piure, ca sa il manance, ii spun ca e numai din cartofi, chiar daca are si conopida sau alte legume. Si lista poate continua cu astfel de minciunele, care, din puncutl meu de vedere, sunt nevinovate, si chiar indicate. Povestile inventate mi-au demonstrat ca ii dezvolta mult imaginatia, iar neadevarurile care ne salveaza de plansete si suparari, sunt mai mult decat binevenite.
Plec in concediu fara copil
Stati, nu imi sariti in cap! In fiecare an plecam cateva zile - de obicei 4-5 - intr-un city break, fara copil. Apoi, pe vara, mergem si o saptamana la mare si una la munte, cu copilul, desigur. Prin urmare, avem nevoie de cateva zile departe de copil, alaturi de prieteni, sa ne relaxam fara grija constanta pe care o aduce prezenta copilului. Aici, desigur, este meritul bunicilor, care, prin grija pe care o ofera copilului nostru, ne permit sa nu ne facem ganduri absurde cand suntem departe de copil. Ne relaxam si cand mergem cu Anya in concediu, insa toate activitatile noastre sunt centrate numai si numai pe ea. Avem nevoie de activitati care sa se concentreze si pe dorintele noastre "egoiste", ca sa putem fi parinti mai buni, si, de ce nu?, ca sa oferim un exemplu copiilor nostri. Eu una stiu ca as fi fost deosebit de mandra de parintii mei, daca as fi stiut ca, atunci cand eram eu mica, plecau impreuna in escapade romantice.
Am citit de curand aici un articol care mi-a confirmat ceea ce stiam deja. Psihologul Olga Levancuka afirma, printre altele: "Încetati sa va mai sacrificati fericirea pentru satisfactia copilului dumneavoastra. Aceste dovezi demne de bunul samaritean vor ajunge sa fie o sabie cu doua taisuri. Pe termen lung, învingator nu va fi nici copilul, nici parintele. Copiii stiu foarte bine când îsi fac parintii sa sufere si regreta, apoi încep sa se învinuiasca. Nu este de mirare ca adultii ajung sa le reproseze parintilor o multime de probleme". Eu trag o singura concluzie: relatia copil-parinte trebuie sa fie de reciprocitate, pentru ca asa cum noi ne dorim ca al nostru copil sa fie fercit, si copilul nostru isi doreste ca ai lui parinti sa fie fericiti. Prin urmare, ceea ce ne dorim pentru copilul nostru, trebuie sa ne dorim si pentru noi, pentru ca asa ii oferim un exemplu clar de respect de sine, si, adultul de mai tarziu, ne va multumi ca l-am invatat asta.
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor-Sef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
