Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Când fiica mea m-a văzut beată, zăcând pe podeaua băii, am zis: ”Gata, am terminat cu alcoolul”

Încă nu am curajul să mă expun pe de-a-ntregul. Așa că folosesc un pseudonim să vă spun poveștile mele. Este un soi de terapie, oarecum. Sunt alcoolică. Am fost toată viața mea și voi fi până ce mor. Pentru că alcoolismul este o boală care nu se vindecă, doar se gestionează. Și este o luptă psihică interminabilă și epuizantă cu propria ta dependență. Am început să beau când eram de vârsta fiicei mele, care acum are 13 ani. Da, la 13 ani bunicul meu mi-a pus în față primul meu pahar de pălincă. Și îmi amintesc și acum euforia și căldura pe care le-am simțit. Fericirea. Entuziasmul. Atunci a fost momentul când alcoolul a pus stăpânire pe mine. 

Să nu vă imaginați că sunt vreo distrusă. Nici pe departe. Alcoolică fiind am reușit să termin liceul a doua din școală, am luat Bacul cu nota 9.78 și acum sunt diriginte de farmacie. Proastă nu sunt, am citit sute de cărți, îmi place să ascult jazz și să pictez.

Însă am băut. Mult. Litrii întregi de alcool, până ce aveam mintea în ceață și leșinam. Nu beam când mă vedea lumea. Am ascuns asta bine. Părinții mei nu au știut, prietenii mei nu au știut, soțul meu nu a știut. Mă pricepeam să ascund alcoolul în sucuri, cafele, ceaiuri. Aveam mereu după mine gumă de mestecat și ochelari de soare. Chiar am inventat că am un hobby în a colecționa ochelari de soare ca să justific faptul că îi purtam des. Primul lucru când mă trezeam dimineața era să îmi prepar "ceaiul". Dacă nu făceam asta, tremuram, nu mai puteam gândi și începeam să fiu paranoică și isterică. Aveam un loc sub pat, o cutie prinsă de partea de sus a patului unde îmi țineam mereu două sticle de tărie. Nu puteam dormi dacă nu beam cel puțin una. Devenisem o adevărată expertă în a mă ascunde când m-am mutat cu iubitul meu. Aveam o geantă de umăr mare unde îmi aduceam sticlele în casă și le aruncam apoi. Nu le aruncam niciodată în gunoiul nostru. La nunta mea am fost tot timpul beată, într-atât încât nu îmi amintesc mai nimic.

Apoi am rămas însărcinată. Și parcă ceva s-a întâmplat în mintea mea. Un declic! Dependența mea de alcool, acolo unde credeam eu că îmi găsesc fericirea, s-a transformat în dependența de copilul meu. Am reușit să beau puțin în sarcină, chiar spre deloc. M-am luptat cu mine însămi ca un gladiator, la modul că ajunsesem să îmi fac răni în palmă, pentru că îmi băgam unghiile în carne să mă abțin. Încercam să fiu mereu în prezența soțului meu, să fiu sigură că nu calc strâmb. Sarcina a fost cumplită pentru mine, a fost o luptă continuă din dragoste pentru copilul meu nenăscut. Apoi a venit pe lume Sofia. Cel mai frumos copil din univers. Și creierul meu, sufletul, inima, plămânii, sângele meu, totul s-a umplut de ea, de mirosul ei, de mănuțele ei dolofane, de ochii ei limpezi.

Însă la 2 săptămâni de la naștere s-a instalat depresia postanatală. M-a izbit ca un ciocan de zmeu, copilul meu parcă nici nu mai exista, nu îmi mai păsa de nimic și de nimeni, eram latentă ca o bombă gata să explodeze. M-am apucat iar de băut. Am fost suficient de conștientă să întrerup alăptatul. Însă alcoolul a pus din nou stăpânire pe viața mea, deși, în mintea mea, credeam că m-a ajutat să scap de depresia postnatală și să îmi iubesc din nou copilul. Timp de peste 3 ani am reușit să mă joc din nou de-a-v-ați ascunselea cu realitatea dependenței mele. Toți cei din jurul meu mă vedeau ca pe mama perfectă, iubita perfectă, femeia perfectă. Îmi făceam jobul fără greșeală, eram mereu veselă, energică, mă jucam cu fetița mea, o iubeam ca pe ochii din cap, mă implicam în activitățile de la grădinița ei, eram ireproșabilă cu tatăl ei, îmi sunam părinții în fiecare zi, ca o fată cuminte. Beam moderat cu prietenii noștri, nu am dat nicio secundă de bănuit că în fiecare noapte, când toată casa dormea, dădeam pe gât doi litri de tărie, chiar mai mult, până ce mă împleticeam înapoi în pat lângă soțul meu și adormeam buștean. Nici eu nu știu cum de el nu a bănuit nimic atâția ani de zile.

Până pe 9 iunie 2012. Îmi amintesc asta pentru că era ziua soțului meu, era sâmbătă. Era plecat cu munca la Budapesta și nu ar fi trebuit să se întoarcă, dar fiind ziua lui a decis să vină în acea dimineață și să petrecem în familie. Așa că am profitat la maximum de lipsa lui mai ales în acea seară, fiind și vineri, și am zis să îmi fac de cap. Am culcat-o pe Sofia și am scos din rezerva mea de sticle (care erau ascunse în câte un prosop gros pe fundul coșului de rufe murdare ... ingenios, nu-i așa?) două sticle de 2 litri. Și am dat pe gât 4 litri de tărie în cel mult o oră. M-am trezit într-o baltă de vomă pe podeaua băii. Cu scâncete și sughițuri lângă mine. Sofia era așezată cu capul pe pieptul meu, tremura toată, plângea înăbușit, pentru că probabil își pierduse de ceva vreme suflul ca să mai plângă cu zgomot și șoptea cu voce sugrumată: ”Mami, mami, te rog trezește-te! Mami, nu muri! Te rog, mami! Te rog!”. Nu am cuvinte să descriu ce am simțit în acel moment. Nu am, de fapt, curajul să recunosc ce am simțit. A fost o avalanșă din cele mai puternice emoții pe care le-am cunoscut vreodată: furie față de neputința mea, vinovăție colosală pentru că mi-am supus fiica unei asemenea traume, ură pentru alcool, groază că s-ar putea ca Sofia să mai treacă prin asta și apoi curaj! Mi-am făcut curaj să admit că am o problemă. Acesta a fost primul pas.

Mi-am luat fiica în brațe, m-am așezat în fotoliu și am așteptat să vină soțul meu acasă. Și i-am povestit tot. Tot! Am plâns amândoi și iubirea lui pentru mine, a mea pentru el, a noastră pentru fiica noastră ne-a adus în acest moment, când, iată, am 9 ani de când nu am mai pus alcool în gură. 9 ani de când am decis că fiica mea este mai importantă decât orice dependență. 

Vă rog, nu așteptați să vă traumatizați copiii ca să recunoașteți că aveți o problemă. Sofia a trecut atunci printr-o traumă prin care niciun copil nu trebuie să treacă: a crezut că mama ei este moartă. Povestea mea are final fericit, dar, din păcate, eu sunt una dintre excepții. Cereți ajutorul celor care vă iubesc, pentru ei, pentru voi, pentru copiii voștri. Alcoolismul este o boală care distruge nu numai viața celui dependent ci și a celor din jurul lui. Vă doresc curajul să admiteți că aveți o problemă și că aveți nevoie de ajutor. Pentru că după acest pas iubirea va face imposibilul posibil!

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.3 (19)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe