Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Partenerul meu mă tratează oribil de când a murit mama mea. Mă ceartă și mă jignește când mă aude plângând

Partenerul meu mă tratează oribil de când a murit mama mea. Mă ceartă și mă jignește când mă aude plângând

Contributor ANONIM

Port cu mândrie numele mamei în buletin și cu durere, în suflet, pierderea ei, mult prea devreme. Mă îngrijorează maxim felul în care se comportă cu mine partenerul meu. Nu ne-am jurat să ne fim alături la bine și la greu, dar ar fi fost de la sine înțeles ca la greutăți să fim uniți. Reproșurile lui vădite curg mai aprig decât lacrimile mele pe față, pe furiș.

La vârsta de 37 de ani, acum fix trei luni, mi-am pierdut mama care avea 64 de ani. Nu știam ce înseamnă durerea, deși am avut mai multe decese în familie cauzate de cancer și nu am suferit niciodată atât de intens ca acum.

Cine a rămas fără un părinte știe exact despre ce vorbesc, pentru că absența ei devine cea mai intensă prezență în viața mea. Îndeosebi pentru că relația noastră a fost presărată pe alocuri cu momente în care ne-am mai „jucat” de-a șoarecele și pisica, eu fiind felina care îi urmărea orice mișcare greșită. Regretele sunt tardive, dar consumatoare de suflet, de energie, de spirit.

Pierderea cuiva drag îți preocupă mintea în 99% din timp, iar în celălalt 1% încerci să funcționezi din nou ca un om normal. Chiar dacă nu mai știu cât de normală voi mai putea fi după ce am stat alături de tatăl meu la căpătâiul ei când și-a dat ultima suflare, acasă.

Cât de normal mai poți să fii după ce îi săruți ultima lacrimă a mamei tale, mâna, te îmbraci în negru și ieși afară la soț și la copii care se așteaptă să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Fiica mea în vârstă de 11 ani a înțeles destul de bine durerea mea, atât de bine, încât am surprins-o și pe ea seara în pat suspinând.

Fiul meu în vârstă de nici 3 ani nu are ce să înțeleagă, dar întreabă aproape continuu, zi de zi „unde e mamaie?” Eu nu știu ce să-i răspund decât că „a plecat, nu se va mai întoarce, nu mai este printre noi, e la Doamne-Doamne”, lucruri specifice vârstei.

Copiii nu înțeleg prin ce trec, dar tu? Tocmai tu?

Ceea ce nu mă așteptam sub nicio formă este schimbarea completă de atitudinea partenerului meu. Și când spun partener o fac pentru că nu ne-am cununat nici civil și nici religios. Eu mai am o căsnicie eșuată și printr-o serie de întâmplări, începând cu pandemia și terminând cu „Lasă că merge și așa”, nu s-a întâmplat niciodată.

Imaginați-vă ce rușine am simțit în momentul în care a trebuit să ies din biserică și să ne citească preotul acea rugăciune specială pentru ca eu să pot împărți pentru mama mea, să nu simt că îi întinez cumva mâncarea sau memoria.

femeie plange la un mormant la cimitir

La nici două săptămâni după ce a pierit, toată lumea se aștepta ca eu să fiu din nou normal ca înainte. Am un job foarte bun, dar solicitant din punct de vedere mental, pentru că trebuie să fiu foarte atentă la detalii.

Dar sunt extrem de mulțumită pentru că pot să lucrez de acasă, copiii sunt sub atenta mea supraveghere în liniștea și confortul căminului meu. Și la job am avut după decesul mamei o perioadă în care nu m-am mai regăsit, am fost complet bulversată.

De fiecare dată când încercam să îmi fac activitatea reveneau iar și iar în minte imaginile cu mama pe patul de moarte, imaginile cu ea la spital când îi pieptănăm părul și vedeam cum cade din cauza cancerului galopant de care a suferit.

„Iar plângi? Ți-am zis să nu mai plângi atâta! Încearcă și tu și uită...”

Două săptămâni mai târziu, așa cum spuneam, au început primele reproșuri. Țin să menționez că nu am plâns în fața copiilor decât în biserică, la înmormântare, la pomeni. În rest am așteptat ca toată lumea să adoarmă să pot să suspina în liniște.

Ai grijă ce faci cu lumânarea aia, poate luăm foc”. Am crezut că nu aud bine.
Ce spui, Costică?”
„Lumânările alea pe care le tot aprinzi tu… Vezi să nu luăm o dată foc cu ele”.
„Păi trebuie să-i țin mamei lumina aprinsă timp de 40 de zile”.

La puțin timp nemulțumirile au continuat...

„Chiar trebuie să stau cu băiatul ca să pleci la pomană?”
„Da, pentru că nu pot să-l iau pe căldură 60 de km dus, 60 de km întors pe drum de munte, pe serpentine. Pentru binele lui, ar fi o idee să stai”. A mormăit el ceva și a ieșit din cameră.

„Pastile de liniște? Ori o iei razna?”

Ceea ce m-a dat peste cap cu totul a fost când a intrat peste mine în bucătărie. Doar ce tăiasem ceapa pentru un fel de mâncare și m-a surprins cu lacrimi în ochi. Culmea este că erau primele lacrimi pe care le vărsam după aproape o lună și ceva, care nu erau pentru mama.

parteneri se cearta femeia plange

„Iar plângi? Ți-am zis să nu mai plângi atâta! Încearcă și tu și uită”.
„Ce să uit?”
„Uită ce ai văzut, fii și tu ca înainte, m-am săturat!”
„De ce te-ai săturat?”
„De toată situația asta!”
„Păi eu plângeam din cauza că am tocat ceapa...”

Minți așa cum o faci de obicei… Crezi că eu nu te aud seara cum plângi în pernă?”
„Bineînțeles că plâng! Ziua nu am voie ca să nu sperii copiii, așa cum spui mereu, încerc și eu să mă descarc seara și la duș cum pot”.
„Pentru ce să te tot descarci?
„Pentru că mi-am pierdut mama, știi? Mai ții minte când ai scos-o cu picioarele înainte din casă în coșciug?”
„Mereu se ajunge la aceeași discuție”, a trântit ușa și a ieșit.

Dar nu a durat mult timp pentru că s-a întors înapoi: „Și te rog frumos să-mi spui ce e cu astea”. Ținea mână niște pastile recomandate de o farmacistă foarte drăguță din plante cu câteva rădăcini și vitamina B6 pe alocuri, magneziu pentru liniște.

Sunt pentru liniște. Uneori mă ajută alteori nu”.
Înseamnă că ai înnebunit de tot de ai ajuns să iei pastile!”
„Nu, sunt din plante, normal că n-am înnebunit...”

Atâta caz pentru niște pastile din plante, când mama lui merge lunar la psihiatru...

Atitudinea lui mai exasperează uneori. Până la acest episod am mai avut ca în fiecare cuplu câte o mică ceartă, o mică neînțelegere, dar niciodată jigniri, acuzații... În momentul în care mi-a adus în discuție pastilele am apucat să-i spun și eu de mama lui care suferă de depresie, tulburare bipolară și are ceva început de schizofrenie din câte am citit eu ultima oară pe hartia medicală a psihiatrului pe care il tot vizitează.

„Da, dar măcar ea este nebună cu acte și la vârsta de 70 de ani, dar tu o iei ușor-ușor razna la doar 37”.

„Nu se poate”, mi-am spus. Nu există așa ceva! Nu pot să fiu acuzată de așa ceva, atâta timp cât eu zi de zi muncesc cu creierul, mă comport normal, fac mâncare, curățenie, am grijă de copii, îi scot în parcuri, îi duc la țară, le asigur tot ce trebuie și în plus am un salariu mai mare cu vreo 1000 de lei decât el. Nu se poate să mă acuze de așa ceva”.

„A... acum să moară și mama să văd cum e, sau cum?”

Ulterior am vrut să port cu el o discuție prin care l-aș fi înduplecat, aș fi încercat să îl fac să mă înțeleagă. Am încercat să-l iau cu frumosul.

„Costele, va veni o vreme când mă vei înțelege și o să vezi că pierderea unui părinte e un moment foarte greu, mai ales dacă îi ții lumânarea, cum s-ar spune, pe patul de moarte”.
„Adică ce? Dacă a murit maică-ta trebuie să moară și ai mei? Asta dorești tu? Să moară și ai mei ca să te înțeleg?”
„Nu! Deloc! Nu aș vrea niciodată nici celui mai mare dușman al meu să treacă prin ce am trecut eu”.

O lună mai târziu mă regăsesc singură cu cei doi copii, de două săptămâni acasă la tatăl meu, la țară, mai slabă cu 8 kilograme, fără o bună parte din podoaba capilară... Suntem într-un loc foarte frumos, aer curat, verdeață, umbră, găinuțe cu care să se joace copiii, dar fără el.

El nu a mai venit, pesemne are nevoie de o perioadă de pauză… Îmi spune că nu își poate lua liber de la muncă (el oricum făcea naveta și când stăteam în oraș) într-o localitate la vreo 40 de km depărtare. Practic locuiește la ai lui 3-4 zile pe săptămână, muncește acolo și seara vine și la noi, nu în fiecare seară. Discuțiile în toată această perioadă au fost reci, fade.

Se poartă execrabil cu mine de trei luni de zile și nu înțeleg de ce. Mi-am îndeplinit în continuare atribuțiile de femeie, de mamă, de gospodină...

O să spuneți că are pe altcineva… Nu exclud, dar mă îndoiesc având în vedere natura serviciului pe care îl are și faptul că cea mai bună prietenă a mea locuiește la două case de el și îmi spune zi de zi și, pas cu pas, când vine și când pleacă din casa părintească. Meritul îl are soacra ei, care este mai performantă decât o cameră așezată la poartă.

Nu caut milă sau compătimire. Caut soluții după ce le-am încercat cam pe toate, inclusiv să-l ameninț cu despărțirea. Ca și cum pierderea mamei nu ar fi fost suficientă, acum rămân chiar „Singur pe lume” ca în romanul scris de Hector Malot.

Surse foto: istockphoto.com

Articolul urmator
Soția mea nu se mai epilează și nu știu cum să îi spun fără să se supere că îmi place când e fără păr
Soția mea nu se mai epilează și nu știu cum să îi spun fără să se supere că îmi place când e fără păr

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

1 (0)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2024 Qbebe