Copiii mei nu sunt o greșeală. Relațiile, însă, au fost
Primul copil l-am născut în Italia. Eram căsătorită cu un bărbat care, la început, părea că va fi totul pentru mine. Ne iubeam, eram tineri, am crezut că ne vom construi viața acolo. Numai că, încet, încet, s-a lăsat prins de anturaje dubioase și a început să consume droguri.
Am rămas însărcinată în speranța că acest lucru îl va responsabiliza. Știam că este prins în cercuri de unde nu puteam să îl iau, iar lui nu i-a mai păsat de nimic. Nici de mine, nici de băiatul nostru.
Am plecat înapoi în țară cu copilul de mână și un gol imens în suflet. De pensie alimentară nici nu putea fi vorba, pentru că nici nu are loc de muncă în România, iar afară lucrează la negru. Recunosc că primesc o mână de ajutor de la bunicii lui, 350 de lei lunar.
La doi ani după primul meu „eșec”, l-am cunoscut pe al doilea bărbat care mi-a promis Luna de pe cer, dar m-a lăsat cu ochii în soare.
Era un bărbat cu 10 ani mai mare decât mine care părea că mă iubește și pe mine, și pe copil. M-a ajutat să-mi deschid o florărie și cu el am făcut al doilea copil. Și da, am simțit sarcina ca pe o „obligație”.
Spunea că a făcut atâtea lucruri pentru mine, dar dorea un copil care să îi ducă numele mai departe. Preferabil un băiat, pentru că mai avea două fete cu prima soție. Băiat a ieșit, blond, cu ochi albaștri, leit tatăl lui.
Credeam că, în sfârșit, am găsit echilibrul. Apoi, din senin, m-a anunțat că se întoarce la fosta lui soție. Avea doi copii cu ea și, după cum mi-a spus, nu i-a putut lăsa.
Am rămas din nou singură cu doi copii și o afacere de dus. Până l-am găsit pe el, ospătarul care mi-a servit inima pe tavă
După o perioadă lungă în care nu am vrut să mai aud de bărbați, l-am cunoscut pe el, un bărbat chipeș, complet diferit de ceilalți, cu 11 ani mai tânăr decât mine, de profesie ospătar. Toată lumea din oraș m-a judecat. Buzăul e mic, și gura lumii e grea.
Dar el a fost acolo când aveam nevoie să mă simt femeie din nou. Am rămas însărcinată la 40 de ani. Tot din obligație... mi-a zis că și-ar dori și el un copil și de data asta nu mai puteam să îl pierd. Chiar aș fi ajuns de râsul lumii. Așa că am născut o fetiță.
Stăm împreună și acum, de el nu m-am despărțit și nici nu se întrevede la orizont un eveniment negativ. Teoretic ar trebui să fiu fericită. E un tată și un tată vitreg bun, se înțelege cu copiii. Mă ajută prin casă. dar financiar... e mai mult întreținut decât sprijin. Nu are mari perspective și nici nu câștigă prea mult. Încerc să-l ridic, dar simt că trag singură la căruță.
Și da... simt că am greșit și de data asta. Dar acum nu mai pot da înapoi. Am o fetiță mică, doi băieți de crescut și o viață pe care trebuie să o duc mai departe pentru ei.
Așa că îmi cresc copiii și țin capul sus, chiar dacă lacrimile îmi curg pe dinăuntru.
Surse foto: istockphoto.com, istockphoto.com
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
