Soțul meu m-a acuzat de răpire pentru că am plecat la părinți. A uitat că eu doar eu am grijă de copil și sunt întrețin SINGURĂ toată casa, din indemnizația cu handicap a copilului

Pe cât de dorit a fost acest copil, pe atât de grea îi este soarta. Am simțit că lumea mea se prăbușește când medicii mi-au spus că nu se poate face nimic pentru a-i reda vederea.

Dar nu m-am plâns niciodată că mi-e greu, am obținut actele necesare, am calitatea de însoțitor și sunt trup și suflet alături de minunea mea.

Consider că datoria mea de mamă este să îi arăt lumea prin ochii mei. Încerc să îi zugrăvesc o lume frumoasă în culori vii, chiar dacă totul în jurul meu este gri.

Socrii au pretenția să plătesc mare parte din datoriile casei din indemnizația de handicap și venitul de însoțitor

În loc să îmi fie alături în suferință, soțul meu s-a schimbat încă de la primirea diagnosticului. S-a răcit de mine, deși nu spune nimic.

De când am făcut toate actele pentru a obține bani de la stat, el nu contribuie cu nimic.

Nu pune bani pentru copil, pentru casă, pentru nimic, ci repetă într-una că nu trebuie să dea bani, pentru că „e casa părinților lui și ei se descurcă din pensii și din indemnizația mea de mamă”.

Doar că și socrii țin cu dinții de pensiile lor. Mi-au spus de la bun început că trebuie să contribui la cheltuielile casei. Copilul lor e copilul lor, eu și copilul meu suntem în plus.

Adică, din cei aproape 3000 de lei lunar, eu trebuie să acopăr nevoile copilului și să dau și bani pentru cheltuielile casei. Plătesc curentul, jumătate din întreținere, cumpăr pâine, pun bani în mod egal la cumpărăturile săptămânale.

Iar dacă cer ajutor, devin „prea cheltuitoare”. Fiica mea încă bea lapte praf și folosește scutece din cauza unor probleme de sănătate secundare cu care se confruntă. Și pe alea le plătesc. Și hăinuțele și tot ce ține de copil sunt considerate „treaba mea”.

„Merg în concediu cu voi, dar nu plătesc eu tot”. Speram ca fiica mea să simtă pentru prima dată marea, dacă nu poate să o vadă

Recent, am sperat că vom merge în concediu și să facem ceva diferit pentru cea mică. Să stăm și noi ca familie, măcar trei zile la mare, pentru aerosoli. Așa ar fi simțit și ea apa printre degete, nisipul pe talpa piciorului, briza în aer.

Am vorbit despre asta, am visat, m-am agitat cu oferte de cazare. Dar când a venit momentul, el mi-a spus sec: „Merg în concediu cu voi, dar nu plătesc eu tot. Ești tu în concediu, nu eu. Facem jumătate-jumătate”. Iar soacra a fost categorică: „Ce concediu? Să stai aici să-ți vezi de copil. Și așa nu vede nimic.”

Am înghițit în sec. Nu mă așteptam la așa ceva din partea lor. Copilul meu nu are dreptul să vadă marea? Atunci mi-a venit ideea! Cine mă poate înțelege mai bine decât proprii părinți? Următorul weekend, mi-am luat fetița și am plecat la părinții mei.

Nu era prima dată când plecam așa, știau unde merg, era totul în regulă, dar nu știa nimeni de planurile mele secrete. De obicei, când nu eram acolo, părea că toți răsuflau ușurați. Ca și cum nu deranjam aerul.

Mi-am luat fetița și am plecat cu părinții mei la mare. Acum mă acuză de răpire și mă amenință cu divorțul!

Știind cât de mult tânjeam după o escapadă estivală, părinții mei aveau deja planificată o mini-vacanță la mare și ne-au luat cu ei. Pentru prima dată, fetița mea a văzut marea. A mers desculță pe nisip, s-a jucat cu apa, a simțit scoicile, a fost fericită.

De obicei trimiteam poze cu fetița de la părinții mei soțului, dar de data asta nu am mai trimis nimic. Și așa nu prea le băga în seamă nici înainte, ci rămâneau în „Seen”.

Când ne-am întors acasă la părinții mei, a început să îmi dea mesaje furioase. Aflase de la o rudă că am plecat cu ei și acum mă acuza că i-am răpit copilul.

Mă amenința că mă dă afară din casă și că va cere divorțul și custodia. Că „el are casa” și „copilul a crescut acolo” și nu „i-ar strica și lui atâția bani în buzunar primiți de la stat ... degeaba”.

Mi-a spus ca mama lui va fi însoțitor pentru cea mică și că eu nu o voi mai vedea niciodată. Am plâns, dar nu pentru amenințări, ci pentru absurdul lor.

Eu am crescut copilul.

Eu am cumpărat tot.

Eu am fost acolo când a făcut febră, când i-au ieșit dinții, când a făcut primii pași.

Și acum plănuiau să mă dea afară ca pe o măsea stricată!

Am vorbit cu un avocat între timp și mi-a spus să stau liniștită. Nu există nicio răpire, nu există nicio vină, mai ales că eu sunt însoțitorul ei legal și nu e ca și cum aș fi dus-o peste hotare. Dar el continuă să mă amenințe.

Mă face nebună, egoistă, iresponsabilă. Și nu pentru că i-ar păsa cu adevărat de copil. Ci pentru că simte că scap de sub controlul lui.

Nu știu ce voi face în continuare. Dar știu că merit o viață în care să nu trăiesc cu frica zilei de mâine. Și în care copilul meu să nu crească în tensiune și umilință.