După ce mi-am pierdut fata, Dumnezeu mi-a trimis un copil care m-a învățat să trăiesc din nou. Nu l-am născut eu, dar sufletul meu l-a recunoscut ca fiu

Avea 26 de ani. O chema Ioana.

Era lumina ochilor mei, era sprijinul meu, prietena mea cea mai bună, cea mai blândă și veselă ființă.

A plecat prea devreme, lăsând în mine o durere care nu are leac.

O mamă nu ar trebui niciodată să-și îngroape copilul, dar mie mi s-a întâmplat.

Am rămas singură după ce mi-am pierdut fiica. Dar Dumnezeu avea alte planuri cu mine...

După moartea ei, am rămas goală pe dinăuntru. Am rămas doar eu cu soțul meu într-o căsuță care, până nu demult părea prea mică, iar acum părea prea mare.

Soțul meu este om bun, dar simplu și muncește cu ziua prin sat de când ne știm. Nu am avut venituri mari, pentru că în zona în care locuim,delimitată oarecum de ape (județul Tulcea) mai greu găsești de muncă sau poți face naveta.

Dar nu ne-a lipsit pâinea de pe masă. Când nu are de muncă în sat, merge la pescuit și mai vinde pește. Îi e greu și lui după tragedie, dar el nu prea vrea să vorbească despre suferință. Eu, în schimb, am trăit-o zi de zi.

Mă trezeam cu fața în perna în care a dormit ea și mă culcam cu ochii în pozele din ramă.

Nu mi-am dorit niciodată copii, mereu m-au speriat. Acum am patru ai mei și doi în plasament

Într-un moment de disperare financiară și părintească, mi-a venit ideea. Sau poate nu a fost ideea mea, ci intuiția sau o forță superioară care m-a împins să iau în plasament un copil.

Am întrebat la DGASPC dacă pot lua un copil în plasament pentru a-mi alina suferința, a-mi umple timpul și, de ce să nu recunosc, și pentru bani.

În sfârșit, urma să mă strige iar cineva „mamă” în casă, aveam pentru cine găti o supă caldă, pentru cine întinde o pătură seara. Și așa a apărut Ionel.

Ionel mi-a adus bucurie în suflet, bani în casă și așa am decis să îl adopt

Avea șase ani când a venit la mine.

Era un băiat tăcut, mic, firav, dar ceea ce mi-a atras cel mai tare atenția erau ochii lui care semănau atât de tare cu ai Ioanei, de un albastru celest. Și mai avea ceva, zâmbea într-o parte, ștrengărește, la fel ca ea.

M-am uitat pe certificatul lui, ba chiar l-am citit de câteva ori și nu-mi venea să cred. Îl chema Ionel.

Coincidență sau dar de la Dumnezeu?

Anii au trecut. Îl țineam pe Ionel în plasament și tot ceream prelungire. Am stat lângă el în prima zi de școală, i-am bandajat prima rană când a căzut de pe bicicletă, i-am cântat an de an „La mulți ani” și i-am făcut tort, ceea ce nu mai avusese parte până atunci.

Mă descurcam din banii dați de stat și din ce mai câștiga soțul meu cu ziua.

Nici nu știu când a început să-mi spună „mamă” fără să i-o cer.

Nici nu-mi amintesc prima zi în care m-a îmbrățișat din senin, dar simțeam că sufletul meu se lipea înapoi încet, bucățică cu bucățică, înapoi.

Ionel nu a fost un înlocuitor, am suferit și sufăr și acum după Ioana, dar am simțit că a fost un nou început.

Și copiii mari au nevoie de iubire! Motive care te vor face să vrei să adopți un preadolescent

Am depus actele de înfiere când el avea aproape 12 ani. A durat, dar într-un final, am reușit. Am devenit, din toate punctele de vedere, mama lui. Și el a devenit cu acte băiatul meu.

Ionel nu a plecat niciodată de lângă noi. Acum sunt o bunică fericită!

Acum sunt cum nu se poate mai fericită. Ionel e bărbat în toată puterea cuvântului, un băiat muncitor, care a reușit să își ridice casă, are loc muncă, nevastă, și-a făcut gospodăria lui chiar lângă noi, în spatele grădinii.

Este harnic și nu a uitat niciodată de cine l-a crescut.

Când și mai ales CUM îi spui copilului tău ca este adoptat?

Îmi aduce lemne iarna, mă duce la doctor, îmi repară soba fără să-i spun. Și în fiecare duminică, stă la masă cu noi și zice: „Mama, mai pune-mi un pic de mâncare”.

Ionel are o fetiță la fel de frumoasă ca el, căreia a ales să îi pună numele Mihaela Ioana. Deși părinții ei o strigă Mihaela, pe mine faptul că a ales să pună numele Ioana m-a topit!

De multe ori, vecinele mă întreabă: „Cum de l-ai ales pe el? Cum de a ajuns exact la tine?” Și eu le răspund mereu același lucru, cu lacrimi în ochi: „Nu l-am ales eu. Dumnezeu mi l-a trimis. Exact când aveam cea mai mare nevoie de iubire.”