Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Copilul meu m-a învățat să trăiesc în prezent și să mă bucur de ceea ce văd, aud, miros, simt ASTĂZI!

Înainte de nașterea bebelușului îmi imaginam că o să fiu aceeași și după, dar cu un copil. Ei bine, nu!
Copilul și toate întâmplările de după m-au schimbat mult. Vorbesc nu doar despre transformările așteptate, despre schimbarea în mentalitate (care oricum apare odată cu vârsta sau ar trebui) ori forța pe care uneori trebuie să o găsești de nici nu știi unde, ca să faci față unor anumite situații.

Am fost atât de surprinsă prima oară când am realizat că... privesc de la altă înălțime când merg pe stradă.
Cum mergeam de obicei? Privind în jos spre înainte, dar la distanță de mine sau drept la nivelul ochilor mei. În prea puține situații, cred acum, îmi ridicam privirea dincolo de înălțimea mea și asta doar dacă intram într-un nou anotimp, mă făcea curioasă un anume sunet sau eram în culmea fericirii.

Când Eric învăța să meargă, m-am uitat atât de mult în jos încât simțeam că am descoperit o nouă lume. Locuiesc de când mă știu în București, dar parcă niciodată nu am văzut cu adevărat străzile, iarba, pământul pe unde călcam. Dincolo de dezamăgirea lipsei de curățenie sau a uneia precare din anumite zone, de asfaltul în valuri care îl dezechilibrau în mersul lui stângaci (la început), am văzut lucruri de care nu eram conștientă înainte. Furnici, mai mari sau mai mici, o mulțime de gândăcei și gâze, mușchiul copacilor, floricele ce abia se zăreau în iarbă, pietricele de tot felul etc.

Am învățat să mă bucur de bălți. Dacă la început, prin firea mea, mă chinuiam să le evit, apoi l-am lăsat să le exploreze în voie și mi-am permis, mai mult sau mai puțin, să nu mă gândesc la cât o să îmi ia să curăț hainele de pete sau dacă se va putea ori ba. Deși, inițial, nu înțelegeam această bucurie a lui, am învățat întâi să o accept și apoi chiar să mă încânte, am sărit și eu de câteva ori.

Când pașii lui au fost mai siguri, când alergarea a devenit o distracție, m-a învățat să privesc mai des în sus, dincolo de nivelul înălțimii mele.

Uneori, am privit împreună, ca la spectacol, un stol în zbor sau formele pe care le pot lua norii. Avioanele parcă se înmulțiseră și el nu rata niciunul. Stelele au început să spună povești, iar apusul parcă avea și mai multe culori.
De fapt, așa am realizat într-o zi, pe când mă întorceam de la serviciu, cât de mult am început să privesc în sus. Eu, fără să-mi arate copilul, am văzut departe linia unui avion. Poate că pare pueril, însă acest lucru m-a bucurat extrem.

El m-a (re)învățat să mă bucur de lucruri simple, unele atât de simple și frumoase!

Îmi amintesc:

  • prima ploaie de vară, apărută brusc, în toiul zilei, cu soarele încă pe cer, care l-a prins afară. Stătea cu mânuțele lui mici întinse, atât de surprins, de încântat și vrăjit. Am vrut să îl mut câțiva metri mai în față, însă nu a vrut nici măcar un centimetru să se miște, de parcă ploaia era doar în acel loc magic în care se afla el.
  • primul covor foșnitor de frunze uscate,
  • primele valuri ( bucuria cu care exclama „viiine valuuul”),
  • nisipul (dragul de el, cât de mirat și ușor speriat a fost când, în sfârșit, a vrut să calce pe nisip și i s-au scufundat tălpile),
  • pietrele ( cât le-am mai păzit traiectoria până când a învățat să le arunce),
  • artificiile,
  • colindătorii,
  • fulgii de zăpadă etc....

Toate acestea și multe altele sunt ca o adevărată magie pentru copii și se bucură de ele cu atâta puritate, încât îți vine să faci și tu două-trei salturi de fericire...sau măcar îți aduc un zâmbet.

Am trăit cu impresia că doar adulții pot să fie dascăli pentru copiii foarte mici, dar uite că nu!
Copilul meu m-a ancorat în realitatea mediului din jur, m-a învățat să trăiesc în prezent și să mă bucur de ceea ce văd, aud, miros, simt ASTĂZI!

De când mă știu m-am raportat la trecut și am trăit cu iluzia viitorului pe care îl visam. Pentru mine, azi era doar o clipă pe care o analizam prin filtrul speranței avute ieri și o treceam la finalul zilei în trecut. Viitorul era prezentul meu atunci, ziua în curs o vedeam doar ca pe un drum mai lin, ori mai abrupt până la ce visam că voi trăi.
Înțeleg acum că dezamăgirile pot să fie mai puține când înveți să trăiești aici și acum!

Acum, sunt așa multe momente în care mă simt impulsionată de el să privesc în jur, cu ochi de copil, și îmi dau șansa la mai multe clipe de fericire pură, acolo unde nici nu mă aștept.

Tu? Cum privești? De câte ori ți-ai ridicat astăzi ochii mai sus de înălțimea ta?

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.9 (23)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe