Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

De ce îmi urăsc soția, deși o iubesc

Nu vreau să vă mai aud /citesc, dragile mele mămici, că vă văitați cât este de greu să creșteți copilul, că nu primiți ajutor de la noi, tăticii, că suntem leneși, iresponsabili și că rămânem copii țoață viață noastră și, că, de fapt, nu vă creșteți numai copilul ci și pe tatăl lor. Vă sună cunoscut? Credeați că nu știm ce dialoguri purtați intre voi când nu suntem noi prezenți? Eu cred că aveți mult mai multe bucurii decât noi în viață de părinte, bucurii care compensează cu vârf și îndesat toate nemulțumirile voastre.

Ei bine, mi-a luat ceva curaj să aștern aceste rânduri și să încep să arunc cu cristale Swarowski în toate mămicile. Dar, cu sinceritate, vă spun, că nu mai pot și nu mai vreau să aud de viețile grele și obositoare ale mamelor. Am doi copii, o fetiță de 6 ani și un băiețel de 4 ani, pe care îi iubesc că pe ochii din cap, și o sotie minunata căreia îi mulțumesc în fiecare zi pentru că exista și pentru că mă iubește, așa nemernic cum sunt.

Însă, pe soția mea, am momente în zi, săptămână, luna, când o urăsc de-a dreptul. Pentru că și ea, că orice mama, se vaită: că e greu, că nu apuca să își facă manichiura, că țoață ziua gătește și face curat, că eu nu fac nimic, că nu mă implic, că nu o apreciez, că nu stiu poezia de la grădiniță a Nataliei și ce pijamale îi trebuie lui Robert. Nu o urăsc pentru că se vaită, să nu interpretați greșit. O urăsc pentru că ea are parte de mult mai multe în viață ei de mama, decât voi primi eu vreodată daca aș fi de 10 ori tătic în 10 vieți diferite.

Momentul de Love/Hate numărul 1: Felicitări! Ai rămas însărcinată. O să ai un copil!

Nu mai spune? Și eu unde sunt? Ea a rămas însărcinată, dar aș vrea să primesc și eu felicitări. Nici la prima nici la a doua sarcina nu am fost pupat, felicitat, îmbrățișat că voi fi tata. În schimb ea ... a rămas fară fond de ten în primele 10 minute, și prietenele ei i-au simțit sănii măriți prin bluza mai des decât îi simțisem eu în ultimele două săptămâni. Să nu mai spun că pe toată perioada sarcinii ea are voie să doarmă cât vrea, să facă orice moft, să nu mai pună mâna pe nimic ce aduce cea mai mică asemănare cu produse de curățenie. Nu gătește, pentru că nu mai are voie să pună mâna pe carne crudă! Nu ridică mâna deasupra capului și nu o coboară la nivelul solului că simte disconfort (dar ajunge la raftul cu ciocolată când nu sunt eu acasă). Nu am văzut pe nicăieri articole care să ne spună și nouă, tăticilor, cum să trecem peste perioada sarcinii. Am văzut în schimb articole despre cum să o susținem pe ea. Din nou, nu interpretați greșit, am avut grijă de ea în ambele sarcini, și nimic nu mi-a făcut mai mare plăcere. Mi-aș dori doar să priviți și din perspectiva noastră, a tăticilor!

Momentul de Love/Hate numărul 2: Se mișcă! Se mișcă! Uite, pune mâna, simți?

Și până să pun eu mâna ... bebe a decis să doarmă tun. Dragi mame și viitoare mame, ce ați simțit sau simțiți când se mișcă bebelușul înăuntrul vostru? Este greu să descrieți asta în cuvinte, nu-i așa? E un sentiment minunat și grozav și fascinant și extraordinar și ... toate epitetele din literatura clasică și modernă ... pe care numai voi îl simțiți. Noi stăm că prostii, cu o "băluță" în colțul gurii, jinduind până la sufocare să simțim și noi măcar o atingere a bebelușului.

Momentul de Love/Hate numărul 3: Mami este șefa în casă!

Oh, de câte ori nu am auzit asta. Oricât de mult m-aș strădui eu să par mai autoritar, să fiu mai sever, să impun reguli, tot mami este cea care este arbitrul, judecătorul, Dumnezeul și orice e mai mare decât zeitățile în casa noastră. Îi fac baie Nataliei, Andreea îmi spune să nu o spăl pe cap, de față cu ea. Încep să o spăl.

"-Tati, de ce nu folosești șampon?
- Mama ta mi-a spus să nu te spăl pe păr.
- Maaaami! Nu mă spăl pe cap în seara asta?.
- Nu, nu te speli.
- Mami a zis să nu mă speli pe cap.
- Asta ți-am zis și eu mai devreme.
- Da, dar ea știe mai bine"

Și uite așa sunt un simplu executant în ierarhia familiala, unde mama este manager, copiii clienții și eu muncitorul cara dă cu sapa răbdării și a iubirii necondiționate. Că dacă nu ar fi iubirea asta necondiționată, ar fi trebuit să se inventeze un sistem de plată pe baza de butelii de gaz ilariant ca să îmi păstrez calmul.

Momentul de Love/Hate numărul 4: Unde este mami?

Rămân singur cu copiii, cu pisica și câinele. Ea se duce la manichiură, în sfârșit. Merita, că am avut două zile de naștere de aniversat în ultima lună, și o tona de jucării și dulciuri de administrat. Noroc cu pandemia, că acum facem zilele de nșatere online, și strâng doar după doi copii. Ce mai ... recunosc, merita să fie ea managerul, eu nu reușesc să îmi amintesc nici măcar de mâncarea câinelui. Copiii dorm la prânz, ea se furișează că pisica noastră pe ușa și dispare. Mă așez pe canapea. E un meci cu Simona Halep. Adorm visând copii cu mingii de tenis în loc de cap, pisici și câini care arbitrează din scaune gonflabile și eu stând în patru labe, drept fileu. Mă trezesc cu 2 copii care mă privesc în ochi de la câțiva centimetri, și în care citesc cu flacări și lasere FOAME! Pisica miaună, câinele schiaună, Natalia scârțăie și Robert se mâțâie. Și cu acest refren în gând, sprintez spre frigider să văd cum rezolv problema. Frigiderul pare plin, însă, vă jur, nu văd nimic de mâncare în el. Mă panichez când sunetele se apropie de mine. Tremur ca și cum vine trenul și nu pot să mă mișc. Simt coada pisicii, labele câinelui și ... mă relaxez. Ei nu mă judeca. Ei nu sunt trenul. Reușesc să pun ceva pe o farfurie când apare și trenul, cu doua locomotive fumegând, că un personaj din American Horror Story. Ce e pe farfurie nu e bun că e verde și roșu, nu galben și alb. Oare vorbesc alta limba decât românește? Înțeleg însă întrebarea "Unde este mami?" și caut febril răspunsul pentru ea. Cum reușește ea, mama, să aibă răspuns la toate și de ce copiii vor să știe mereu unde e mami?.

Aș putea să continui cu multe astfel de întâmplări. Și toate vor sublinia că voi, dragi mămici, sunteți și veți fi întotdeauna stâlpul de susținere al familiei, în care copilul, indiferent că este fată sau băiat, va regăsi liniștea și dragostea de care are nevoie. Le găsește și la noi, tăticii, mai ales în momentele când devenim căluți de călărit, bancomat pentru jucării sau complici la ciocolata pe care am mâncat-o pe ascuns. Însă, tot, voi, mamele, aveți parte de ceea ce noi nu vom avea niciodată: statutul de mamă, care nu poate fi înlocuit de nimeni altcineva, nicicum, niciunde, niciodată. Voi știți mereu răspunsul la tot, aveți replica pentru orice spune copilul, știți să îl manipulați astfel încât să fie totul mereu roz cu fluturași și norișori albi, știți ce să puneți pe masa, cu ce haine să îl îmbracați, când și cum să îl culcați ... Pentru voi totul vine natural și ușor și tot natural și ușor vine înapoi și dragostea copiilor, mai uriașă, mai intensă și mai adâncă. Așa că, nu vă mai văitați, nu vă mai smiorcăiți, nu ne mai cereți ceea ce nu putem oferi. Vă iubim, dar și vă urâm în același timp, pentru voi sunteți mame și noi nu!

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4 (8)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe