Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Suferința lui luase sfârșit. A noastră se întețea. Nici nu știam că există sicrie pentru copilași

Orice tânără familie își dorește un copil care se le întregească fericirea. Acesta a fost și visul meu și al soțului meu. Din păcate pentru noi nu a fost usor sa rămân însărcinată, după 3 de încercări și tratamente am primit o veste minunată: urma să avem un copil. Nu se poate descrie în cuvinte bucuria pe care am simtit-o! Dragostea noastră urma să se întregească, urma să devin mamă! Mama unui băiețel!

Ascultătoare, am făcut toate analizele pe care medicul ginecolog mi le-a recomandat. Toate spuneau că urma să nasc un băiețel perfect sănătos. Mă consultaseră 4 medici, voiam să fiu sigură că băiețelul meu va fi sănătos. Parcă presimțind ceva, i-am intrebat de fiecare data: „inima băiețelului meu va fi bine?” De fiecare data am primit asigurări ferme că nu va fi nicio problemă.

A venit și ziua cea mare.  Eram programată pentru naștere prin cezariană, pe 4 iulie, zice coincide cu ziua mea de naștere. Totuși, micuțul meu s-a încăpățânat să vină mai devreme. A văzut lumina zilei pe 3 iulie (nu a vrut să se nască de ziua mea). Timp de 24 de ore am fost cea mai fericită mămică din lume alături de băiețelul meu, Ștefan Nicolas. După aceea a căzut ca un trăznet asupra noastră vestea că puiul nostru are o gravă malformație la inimă.

La început nu înțelegeam ce mi se spune.

Toți mi-au spus că voi naște un copil perfect sănătos. Nu se poate! Poate că este o greșeală! Poate că este vorba despre un alt copil…Din păcate, nu era o eroare, era vorba despre Ștefănuț al nostru. Din păcate, presimțirile mele, pe care atunci nu le înțelegeam, s-au adeverit…

Am hotărât să nu ne dăm bătuți! Trebuia să se poată face ceva! Am aflat că era urgentă nevoie de trei intervenții chirurgicale. Cam atât am putut afla de la sistemul nostru de sănătate, atât de bolnav și el. Am întâlnit medici minunați, care ne-au ajutat atât cât au putut, dar și medici care nu ar merita să poarte haina acestei nobile meserii, medici pentru care jurământul lui Hipocrate reprezintă doar niște vorbe rostite într-un cadru festiv.  Din păcate viețile multor copii se pierd în proceduri și hârtii. Am aflat că România nu-și putea asuma riscul unei astfel de operații…lipsă de aparatură, lipsă de specialiști, lipsă de interes… (făcând  o paranteză la povestea mea vreau să mărturisesc că România este locul 1 in Europa la mortalitatea infantilă).

Am început o altă bătălie: găsirea unei clinici dintr-o țară europeană care să-și asume operația.

Am trimis scrisori medicale peste tot pe unde am aflat că se mai făcuseră asemenea operații. Noi, părinții. Ajutorul statului inexistent, (România e o țară europeană care nu are un avion medical, părinții copilașilor bolnavi plătesc sume colosale că să își ducă copilașii în stare critică la operații sau tratament in alte țări!).  Așteptam cu speranță fiecare răspuns. Deschideam cu înfrigurare fiecare e-mail. Am primit refuz peste refuz, deoarece operația trebuia făcută în primele cinci zile de viață. Trecuse aproape o lună. Nu incetam nicio clipă să ne rugăm. Toată familia era alături de noi. Suferința noastră era și suferința lor. Într-o zi s-a aprins o rază de speranță: o clinică din Italia a acceptat provocarea operației.

Am ajuns în Italia pe data de 1 august, iar în data de 3 august, la exact o lună de la naștere, a avut loc o intervenție chirurgicală care pe moment avea să-i salveze viața. Am hotărât să o luăm pas cu pas să ne bucurăm de fiecare lucru bun pe rând. Deocamdată Ștefănuț era bine. Rugăciunile și lacrimile mele, de durere și bucurie amestecate, l-au însoțit în cele 7 săptămâni cât a stat la terapie intensivă. După aceea, într-o dimineață a răsărit soarele! Aveam voie să stau cu Stefănuț în aceeasi cameră. Era atât de frumos…ochișorii, năsucul, obrăjorii… Mânuțele înțepate de acele perfuziilor! Dragul meu copilaș!

Eram atât de fericită, aveam copilașul la pieptul meu, era al meu și nu al terapiei intensive!

Sistemul medical din Italia…o altă poveste! Aș vrea să spun doar că atât bolnavul cât și aparținătorii sunt tratați cu deosebită grijă și respect. Ne-am externat. Cum sistemul medical din România nu–mi oferea nicio siguranță, am plecat în Belgia pentru a-i oferi copilului nostru șansa de a fi tratat într-un sistem sanitar sănătos. Zilele petrecute cu Ștefănuț ne aduceau multă fericire. Erau momente când ne gândeam că nu este bolnav și ne vom bucura de ani mulți și frumoși împreună. Două luni și jumătate cât copilul a fost numai al nostru, nu al spitalelor, am fost o familie fericită. Am petrecut împreună cele mai frumoase sărbători de iarnă .

Crunta realitate ne-a trezit. Urma a doua operație. Nu eram pregătiti să ne despărțim din nou de Ștefănuț. În data de 30 ianuarie 2019 are loc a doua operație. Timp de 9 ore cât a durat operația, sufletele noastre au călătorit între cer și pământ. La ieșirea din operație totul părea bine, dar în curând au apărut complicațiile. Cu disperare vedeam cum starea de sănătate a puiului nostru se înrăutățea. Ne-am rugat la bunul Dumnezeu să facă o minune și să ni-l lase pe Ștefănuț. Îl vizitam la spital și îl rugam să lupte și el să rămână alături de noi. În sufletul meu se dădea o luptă. Doream cu ardoare să-l am alături de mine dar văzând cum suferă, mi se sfâșia inima. M-am gândit că  Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciuni pentru că planul Lui pentru Stefănuț era altul. M-am hotărât să-l eliberez și să-l las în brațețe Celui Atotputernic.

Pe 26 februarie am primit un telefon de la spital. Puiuțul nostru era în stare gravă. Ne-am grăbit să ne ținem copilul în brațe și, în brațele noastre si-a luat rămas bun de la această lume și a pornit pe calea îngerilor.

Suferința lui luase sfârșit. A noastră se întețea. N-am trăit niciodată clipe mai grele și mai sfâșietoare. Nu știam că există sicrie pentru copilași, nu stiam ce înseamnă durerea de a-ți îngropa un copil. Acum…știm!

Durerea. Durerea nu dispare niciodată. Ea doar se atenuează. Dacă te lași mângâiat de Dumnezeu și de speranță, mai ai o șansă de a ieși din haul neputinței. Moartea este un subiect tabu în societate, mai ales când este vorba de moartea unui copilaș. Oamenilor nu le place suferința și nici pe cei care suferă, de aceea te părăsesc. Este greu să înțelegi durerea dacă nu treci tu însuși prin ea. Am pierdut în această perioadă mulți prieteni, dar oare îmi erau prieteni? Doliul nu este contagios iar părinții îndoliați nu trebuie ocoliți sau părăsiți. Ei simt nevoia să vorbească despre durerea lor, despre pierderea lor, să găsească sprijin și alinare.

Copilașul meu a venit pe lume cu un scop: să mă învețe o lecție de viață, să mă schimbe să mă facă să fiu mai bună. Mi-a arătat că oricât de mulți prieteni ai avea, familia îți este aproape în orice moment și necondiționat. Clipele petrecute alături de el au fost unice și le voi păstra în sufletul meu ca pe o comoară de neprețuit. El va fi mereu îngerul meu.

Dumnezeu ne-a binecuvântat și ne-a dat șansa să fim iar părinți. Avem o minune de fetiță, sănătoasă pe nume Ștefania Nicole, da, are numele băiatului Ștefan Nicolas. Ștefania ne-a gasit mai puternici, mai atenți, mai pregătiți să înfruntăm viața. Dorul de Ștefănuț este nestins și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cele 7 luni, 3 săptămâni și 2 zile în care ne-a luminat viața cu chipul lui de înger. Îi sunt recunoscătoare pentru cea de-a doua minune din viața noastră care m-a ajutat să ies din prăpastia durerii și deznădejdii.

Am învățat multe lecții de viață în acest răstimp,

dar mai ales că viața nu este roz și că trebuie să fim atenți la cei din jurul nostru și la nevoie, să dăm o mână de ajutor. În fiecare clipă, pe lumea asta este o mama care se roagă pentru copilul ei să facă câțiva pași și să nu-și petreacă viața într-un cărucior cu rotile, mame care își doresc ce este mai bun pentru copiii lor care nu sunt asemeni tuturor ci copii speciali.

Fericite mamele ce au copii sănătoși dar să nu uităm, toate, că acești copii au nevoie de iubire, de atenție, de ocrotire. Copiii nu sunt niște trofee, au propriile lor gânduri, nevoi, neliniști și mai ales au nevoie de părinți alături de ei.  Fiți mândre de copilașii voștri chiar dacă nu sunt de 10, chiar dacă nu sunt olimpici,  chiar dacă mai fac pozne, bucurați-vă că-i aveți lângă voi și mai ales că sunt sănătoși!

          Mulțumesc Ștefănuț! Mulțumesc îngerul meu!

 concurs contributors qbebe

 

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

5 (2)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe