Pentru că zilele astea mi-e teamă. Mă uit în jur și mă înfior. România a devenit un loc periculos pentru femei, chiar și în propriile case. Dacă facem un bilanț al știrilor din ultima vreme, numai în primele luni ale anului peste 20 de femei au fost ucise de partenerii lor. Unele erau mame. Unele erau însărcinate. Unele au fost omorâte în fața copiilor lor, mamelor lor, unei comunități. Nimeni nu a putut să facă nimic. Nu mai există nicio limită? Nu mai există umanitate? Iubire? Respect? Ce învață copiii noștri?
Cred că agresorii se formează în timp și din cauza frustrărilor reprimate ajung să ia vieți nevinovate
Teodora a fost împușcată în parcarea unui complex rezidențial; era însărcinată și cu fiica ei în brațe. Despre agresorul ei, Robert Lupu, se știe că a fost abandonat de părinți și a crescut la orfelinat.
Oare alta ar fi fost soarta femeii dacă bărbatul ar fi provenit dintr-o familie fericită?
Andreea a fost ucisă cu un topor într-o comună din Prahova; avea doar 24 de ani. Iar copilașii acestor femei au fost martori la crimele oribile! În timp ce, pruncii din pântec nu au avut nicio șansă!
Două vieți, două familii distruse. Și câteva zeci de mii de alarme trase doar în câteva luni: aproape 50.000 de cazuri de violență domestică înregistrate oficial în România până la final de mai. Asta înseamnă o femeie agresată la fiecare 4 minute. O femeie care, cel mai adesea, trăia cu agresorul în aceeași casă, așa cum am făcut-o eu șase ani de zile!
Și atunci, îmi pun întrebarea care doare: dacă într-o zi, fiul meu ar ajunge să facă rău? Dacă va fi crescut într-o lume care i-a permis să creadă că e în regulă să controlezi, să umilești, să rănești?
Nu. Nu vreau să cresc un agresor.
Mai ales că a văzut destule scandaluri în familie! Nici trei ani nu avea când se ascundea la spatele meu atunci când tatăl lui, băut bine, venea țipând spre locul în care stăteam ghemuită pe canapea. Nu m-a lopvit niciodată, Doamne ferește, dar intenția a existat. Mereu am mers pe premiza că prima palmă poate fi și ultima, mai ales că puterea unui bărbat nu se compară cu cea a unei femei.
„Lovește-l și tu, să nu fii pămpălău!”
Nu vreau să-l învăț pe fiul meu că „așa sunt băieții” sau că „fetele trebuie să suporte”. Nu vreau să-i spun niciodată că „a glumit”, atunci când cineva plânge. Vreau să-i spun și să îl fac să înțeleagă că empatia e o formă de putere, că nu ești mai bărbat dacă ridici tonul, ci mai mic.
Că nu are dreptul să atingă pe nimeni fără consimțământ. Că NU înseamnă NU, iar „mi-e frică de tine” e un semnal de alarmă, nu o scuză.
Îl învăț că furia e un sentiment normal, dar violența nu e o soluție. Îl învăț să spună: „Îmi pare rău”, dar și să înțeleagă de ce trebuie să o spună. Îl învăț să asculte, să observe, să nu treacă nepăsător atunci când cineva suferă.
Dar stau să mă gândesc acum, dacă nu cumva deja a luat câteva din apucăturile tatălui lui, deși eu credeam că m-am despărțit la timp? De ce atunci când vede un preot fie se ascunde după mine, fie oftează ori chiar mârâie? Oare pentru că tatăl lui a înjurat haina preoțească cu fiecare ocazie? Nu suporta pur și simplu că țin posturile, că îi fac pomenile mamei mele, că merg la biserică să mă rog! Cel mic stă la împărtășit înainte de sărbătorile mari, dar când vede preoți are o reacție ciudată.
De asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă trântitul jucăriilor nu este o reacție căpătată tot de la tatăl lui, care și-a spart trei telefoane în fața noastră!
Ce repercursiuni pot avea cuvintele lui, ca tată, când copilul îi spunea că l-a lovit cineva la grădiniță? „Lovește-l și tu, să nu fii pămpălău!”, „Spune-i că vin și îl trag de urechi dacă se mai ia de tine”, „Dă-i un brânci când nu se uită doamna”, și lista poate continua...
„Lasă smiorcăiala, băieții nu plâng! Numai cu maică-ta semeni!”
Poate pare prea mult pentru un copil mic, dar adevărul e că educația emoțională începe de la primele cuvinte. Și dacă noi, părinții, nu o facem… cine o va face?
Nu există ordine de protecție suficiente, nici brățări electronice care să vindece ce se strică în tăcerea unei case unde băieții nu plâng, dar învață să lovească. În unele case femeile sunt învățate să tacă, iar bărbații să comande. Tot acolo, agresiunea e trecută sub tăcere și rușinea e pusă pe umerii greșiți.
Da, copilul meu la nici patru ani a auzit tot felul de cuvinte care ar cutremura și cei mai puternici bărbați. „Ce, aia e lovitură? Lasă că trece, nu te mai văita atâta”, „Lasă smiorcăiala, băieții nu plâng! Numai cu maică-ta semeni”, momente în care mă uitam la micuțul meu cum plânge înfundat, în capul pieptului și aproape că îi vine să verse la cât se abține!
Așa că îmi promit, din nou, să fiu atentă la fiecare reacție. La fiecare întrebare. La fiecare nuanță. Pentru că băieții de azi sunt bărbații de mâine. Iar eu vreau să știu că al meu nu va ajunge niciodată pe lista știrilor de seară. Nici ca victimă, nici – Doamne ferește – ca agresor.
Nu vreau să cresc un agresor. Vreau să cresc un OM. Cu inimă bună, cu respect față de sine și față de ceilalți, cu conștiință. Cu curajul de a spune „am greșit” și cu demnitatea de a nu face rău, niciodată.
Și poate, dacă mai mulți părinți ne-am pune întrebarea aceasta incomodă… lumea ar fi, încet-încet, un loc mai sigur.
Surse foto: istockphoto.com, istockphoto.com
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
