Un chelner i-a cerut unei mame să curețe mizeria făcută de copilul ei la masa din restaurant

Un chelner i-a cerut unei mame să curețe mizeria făcută de copilul ei

La scurt timp după ieșirea din lockdown, o familie din Australia a hotărât să ia masa în oraș alături de băiețelul lor în vârstă de 10 luni. Acesta se familiariza cu mâncatul singur, cu statul la masă. La un moment dat, micuțul a dat mâncare pe jos. Ce s-a întâmplat după aceea povestește mama lui într-o confesiune pentru „kidspot.com.au”:

„Într-o seară de sâmbătă, la puțin timp după ridicarea lockdown-ului, mă uitam la un chelner dintr-un restaurant aglomerat dintr-o suburbie din Melbourne, care alerga de la masă la masă pentru a debarasa. Era multă lume, multă energie, multă mâncare. Părea epuizat și mi-a fost milă de el. Am încercat să-i zâmbesc în timp ce îmi sorbeam vinul roșu, având lângă mine un soț înfometat și un copil în vârstă de 10 luni care învăța cum să se comporte într-un loc public.

Acasă ne străduiam să îl învățăm să utilizeze tacâmurile și să apuce mâncarea când aceasta era la gură, iar Bryn începuse să-și descopere puterea (aceea de a se hrăni singur, cu mânuțele sale) și era foarte încântat de asta. Fie dorea să se hrănească numai singur, fie prefera să nu mănânce deloc. În acea seară a mâncat. Sau cam așa ceva. Hrana care nu îi ajungea la gură se afla pe podea. Peste tot.

Întrucât depășisem deja cu 20 de minute ora de culcare, m-am uitat la soțul meu, ne-am grăbit să terminăm ceea ce mai aveam în pahare și ne pregăteam să plecăm.

Tânărul chelner s-a uitat la noi pe măsură ce începuse să debaraseze masa și la un moment dat a aruncat privirea spre podea. Ceea ce a urmat a fost o scenă demnă de un bărbat despre care am crezut că nu avea copii și care avea misiunea de a șterge toată murdăria. 

În timp ce ne strângeam lucrurile, Bryn a început să fie gălăgios, iar ulterior a început să țipe tare și să plângă. 

Ce ar fi trebuit să fac mai întâi? Trebuia să ignor faptul că fiul meu nu putea să se calmeze și să încep să curăț pastele de pe jos? Sau era datoria chelnerului dintr-un restaurant pentru familii să ne servească și să se asigure că aveam parte de o seară agreabilă?

Mi-a cerut să-l ajut să strângă mizeria lăsată de băiețelul meu.”

Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul kidspot.com.au, scris de Stacey June

Mama a fost deranjată de atitudinea chelnerului

După cererea venită din partea chelnerului, mama băiețelului de 10 luni a fost furioasă, și-a amintit  de alte experiențe similare și nu a ezitat să-și exprime îngrijorarea față de atitudinea societății în privința copiilor și a persoanelor vulnerabile:

„...Întrucât fiul nostru se născuse cu patru săptămâni înainte de lockdown, nu avusesem ocazia să fim parte la asemenea experiențe și să învățăm din ele. Eram furioasă. 

Mi-am dat seama că acel chelner probabil nu va avea niciodată copii, nu își dorea așa ceva. Așa cum procedam și în cazul altor persoane care nu își doresc să devină părinți, tot ce puteam să fac era să-i urez numai bine și să se bucure de alegerile sale. 

Dar oare când vom ajunge să privim altfel și aspectele vieții care nu ne afectează în mod direct? Când comunitățile noastre vor lua decizia că familiile și copiii sunt opțiuni mai puțin „cool”, dar pe care  trebuie să le susțină, deși acest demers nu este nici el prea „cool”?

Am fost într-o situație similară într-o librărie, când fiul meu a urinat pe podea. Sau când am călătorit cu avionul și trebuia să-mi fac griji ca restul pasagerilor să nu fie deranjați de el. 

De ce trebuie ca lucrurile să stea astfel? De ce oferim susținere numai celor cu care avem legături? Societatea devine tot mai divizată. Exemplul meu nu urmărește să realizeze conexiuni cu alte probleme ce țin de gen, de rasă, de sexualitate. Cu toate acestea, viața mi-a demostrat că virtuțile noastre s-au pierdut în individualitatea fiecăruia dintre noi. Că nu ne pasă decât de viața noastră și de alegerile noastre.  

Mi-aș dori să văd cum copiii mei cresc într-o societate căreia îi pasă și de cei vulnerabili. Dintre aceste persoane fac parte și vârstnicii și copiii. 

M-aș bucura ca Bryn să trăiască într-o comunitate în care să cooperăm unii cu alții. Dacă am ajuns să gândesc așa înseamnă că sunt de modă veche? Că nu sunt o persoană realistă? Că sunt egoistă?

Oare este doar misiunea mea și a familiei mele să ne creștem copiii? Sau, trăind într-o comunitate, ar trebui să ne susținem reciproc? Ar trebui să facem asta chiar dacă nu suntem pe aceeași lungime de undă cu atitudinile și cu alegerile celorlalți.” 

Această parte a articolului reprezintă traducerea și adaptarea materialului disponibil pe site-ul kidspot.com.au, scris de Stacey June