„Mi-au spus că fetița mea nu va trăi. Astăzi are 4 ani”. Povestea unei mame care a refuzat să renunțe la copilul ei
Miracolele există, iar iubirea de mamă trece chiar și granițele impuse de medici! Maria Stoica, o tânără de 32 de ani din Bălți, și-a văzut viața complet schimbată după nașterea celei de-a doua fetițe, Sandra Ioana. Micuța a venit pe lume cu grave probleme de sănătate, fiind diagnosticată ulterior cu sindromul Edwards. Deși specialiștii i-au dat prognosticuri sumbre și nicio șansă de supraviețuire, mama a refuzat să renunțe și să aștepte resemnată deznodământul.
Maria și-a povestit experiența în cadrul unui material publicat pe canalul de YouTube GALBEN. În fața moderatorului Dorin Galben și a urmăritorilor, femeia a vorbit despre lunile petrecute între spitale, despre momentele în care Sandra a ajuns în stare critică.
De asemenea, a atins subiecte sensibile cum ar fi operația la inimă și diagnosticul pe care l-a intuit înainte ca acesta să fie confirmat prin testare genetică. Astăzi, Sandra are 4 ani, își recunoaște familia, râde, interacționează cu surioara ei și evoluează frumos, chiar dacă urmează încă o intervenție dificilă pe cord deschis.
„La 35 de săptămâni am aflat că ceva nu merge în regulă”
Cea de-a doua sarcină a venit într-un moment fericit, când Maria și soțul ei visau să mai aibă încă un copil. Nimic nu prevestea problemele ce aveau să urmeze, evoluția fiind normală până aproape de final. Totuși, la 35 de săptămâni, medicul a observat că bebelușul nu se dezvolta suficient, iar analizele ulterioare au arătat o malformație cardiacă.
„Nu s-a lăsat mult așteptată a doua sarcină. De când am luat hotărârea, peste o lună am aflat că sunt însărcinată a doua oară. La fel, noi ne-am așteptat bucuroși și a mers perioada de așteptare și de pregătire pentru al doilea copil. Ca la 35 de săptămâni să aflu că ceva nu merge în regulă.”
„Am mers la Centrul Mamei și am trecut ultrasonografia acolo. Am intrat să fac ultrasonografia și ni s-a spus că copilul nostru are malformație cardiacă. De asta și dezvoltarea mergea nu cum trebuie.”
„Eu n-am venit să ascult că am venit aici să murim”
Femeia a adus-o pe lume prin cezariană, iar Sandra Ioana a stat 13 zile în maternitate deoarece era foarte micuță și lua greu în greutate. Previziunile sumbre s-au adeverit rapid, după ce malformația la inimă a fost confirmată oficial.
Au urmat pneumonii severe, internări repetate și o operație de urgență, după ce micuța a trecut prin două stopuri cardiace și respiratorii în secția de terapie intensivă.
„Când am intrat, eu am văzut un copil intubat. Era atât de deshidratată, ca să aflu pe urmă că dimineața, la 4:00, a avut stop cardiac și la 6:00 dimineața încă o dată și resuscitare de 40 de minute. A avut stop respirator și stop cardiac, asta încă fără operație, fără nimic.”
După transferul într-o altă unitate medicală, Maria spune că unul dintre primele lucruri pe care le-a auzit a fost o remarcă pe care nu a putut-o uita. „Ni s-a spus că copilul este în stare gravă, că «ce ați venit, v-au trimis aici să muriți?». Eu n-am înțeles care-i faza. Eu am venit după ajutor. Eu n-am venit să ascult că am venit aici să murim.”
„Când am căutat sindromul Edwards, am văzut fața copilului meu”
A fost nevoie de doar câteva luni ca mama să observe întârzieri clare în dezvoltarea micuței. Deși medicii au suspectat o afecțiune genetică, lipsa reactivilor din laboratoare a blocat testarea oficială, determinând-o să investigheze singură simptomele specifice sindromului Edwards.
„Am venit acasă și am scris cele mai des întâlnite sindromuri genetice la copii și mi-au apărut trei: sindromul Down, sindromul Patau și sindromul Edwards. Le-am deschis pe fiecare pe rând. Când am deschis sindromul Edwards și am pus imaginile, am văzut fața copilului meu. Am spus: «Copilul meu are sindromul».”
„Am dat testul de cariotip, ca peste două săptămâni să-mi vină rezultatul și să fie scris cu roșu: sindrom Edwards. Când am văzut că este da, n-am mai reacționat așa, pentru că eu trecusem deja prin toate emoțiile astea. Pentru mine fusese mai greu momentul în care citisem prima dată «sindrom incompatibil cu viața». Am plâns, am murit, am înviat, dar n-am spus la nimeni.”
„Avem ce avem și luptăm cu ce avem”
După confirmarea bolii, Maria nu a găsit niciun medic care să îi ofere un plan de îngrijire. Fără un ghid medical, a căutat specialiști pe cont propriu și a descoperit o comunitate online de mame din străinătate.
Poveștile lor i-au schimbat complet perspectiva, oferindu-i speranță când a văzut copii cu sindrom Edwards care au ajuns la vârsta de 14, 15 sau chiar 18 ani.
„Eu, din primăvară, știam că la mine copilul are sindromul Edwards și eram cumva una împotriva morilor de vânt. După ce s-a confirmat sindromul nostru, noi am rămas să ne descurcăm cum putem. Cineva care să vină să-mi spună «trebuie să faci asta, asta, asta» nu a fost. Eu am mers cumva cu ochii legați, din medic în medic.”
„Când am intrat în grupa mamelor cu sindrom Edwards, erau 52 de mame, iar acum sunt mai multe. Când am văzut toți copiii aceia, am văzut-o pe Sandra mea și am văzut copii de 14 ani, de 15 ani și de 18 ani. Atunci am spus: «Ok, știm cum trebuie să fie, avem ce avem și luptăm cu ce avem». Când va fi cel mai rău, atunci o să vedem ce facem, dar acum trebuie să ne bucurăm.”
„Urmează partea cea mai înfricoșătoare pentru mine: operația Sandrei pe cord deschis”
Problemele medicale nu au dispărut, dar Sandra a continuat să facă progrese remarcabile. Maria mărturisește că nu își compară fiica cu alți copii, ci se bucură de fiecare evoluție în raport cu propriul ei ritm. În prezent, fetița își ține capul, se ridică pe burtică, își recunoaște familia, râde și are o legătură specială cu sora ei mai mare, Sofia.
„Sandra a evoluat foarte mult. Nu vreau s-o compar cu un copil obișnuit. Acum ține capul, acum se ridică pe burtică, se uită la tine. Nu vorbește, până acum mănâncă cu seringa, dar este cea mai bună prietenă cu sora ei. Râde, spune ceva acolo în limba ei, cunoaște mama, tata, rudele.”
„Urmează partea cea mai înfricoșătoare pentru mine, cea mai de groază: operația Sandrei pe cord deschis. Ni s-a spus că undeva la doi ani trebuie s-o facem, noi avem patru și încă nu s-a făcut. Nimeni nu ne spune povești frumoase, sunt conștientă că poate să nu reziste la anestezie și că perioada de recuperare va fi foarte grea. Dar eu tare sper că o să fie bine și dau Doamne copilul ăsta să fie toată viața lângă mine.”
Povestea micuței Sandra este dovada vie că speranța și dragostea de mamă pot învinge orice prognostic medical sumbru. Astăzi, la vârsta de 4 ani, fiecare zâmbet și fiecare mic progres al fetiței reprezintă o victorie uriașă pentru întreaga familie. Prin refuzul de a renunța, Maria a demonstrat că viața unui copil nu se măsoară în statistici reci, ci în puterea de a lupta în fiecare zi pentru o nouă șansă la fericire.
Surse foto: youtube.com
Surse articol: youtube.com
Urmareste-ne pe Google News
