Poate faptul ca sunt o fire usor critica (ca de toleranta redusa nu cred ca sufar), insa mi s-a intamplat de foarte multe ori (prea multe din punctul meu de vedere) sa „intru in contact" cu diverse persoane (adica baietelul meu), interactiuni care mi-au lasat un gust amar. Evident traim intr-o lume in care fiecare are o conceptie diferita asupra comportamentului in public, educatiei si cresterii copiilor, dar unele persoane (gen eu) au si limite. Iar aceste limite se manifesta intr-un mod, sa zicem, prea sincer (nici diplomatia nu se numara printre punctele mele forte). Iata ce lucruri au facut niste persoane straine pe care nu pot si nu vreau sa le suport, mergand pe principiul ce tie nu-ti place, altuia nu-i face:
Exemple concrete
1. Cunoastem cu totii batraneii sau batranicile aparent binevoitoare (dar nu numai) care, in dorinte unei interactiuni umane, apeleaza la cele mai facile „victime": copiii. Si apuca pruncul zadravan de obraji, chiar daca nu l-a vazut niciodata in viata, scuturandu-l in timp ce adauga „manca-l-ar mama de baiat/fata". Unii copii nu reactioneaza deloc (poate de vina e socul puternic), altii plang/vocifereaza, insa marea majoritate sunt deranjati de acest gest „prietenesc". Ma intreb oare ce ar zice daca si pe ei i-a apuca cineva de obraji si i-ar scutura gospodareste?
2. In continuarea punctului anterior, este posibil sa observe pe obrazul/fata copilului un mic rest de mancare pe care, dintr-un impuls de omenie (nesolicitat), se gandesc sa-l curete. Dar nu oricum, ci cu degetul inmuiat prealabil in propria saliva. Nu era oare mai simplu (ca sa nu zic si mai igienic) sa va atraga voua atentia?
3. Exista, ca o alternativa la punctul anterior, si varianta sa treaca la o interactiune si mai...intima. Respectiv sa pupe copilul pe mana, de obicei, dar se poate si pe obraz sau chiar pe gura (si nu vorbesc de mama/tata, bunic/bunica sau altii de-ai casei). Noua ni s-a intamplat de doua ori ca, in urma unei actiuni de tuguiere a buzelor manifestata de baietelul meu, sa asist la o ventuza aplicata direct pe gura. Poate unora dintre voi nu vi se pare deplasat, insa nici eu nu-mi pup copilul pe gura (din motive de igiena, evident, nu din lipsa de afectiune), asa ca de ce as vrea sa mi-l pupe altul?! Bineinteles ca am apelat de fiecare data (dupa ce am trecut de socul emotional initial ce m-a dus cu gandul si la un episod din Gumball in care acesta era totalmente oripilat de pupatura propriei bunici), la clasicele servetele umede, abandonand orice urma de subtilitate in ce priveste reactia de moment.
4. Am intalnit (deseori din pacate) si persoane ceva mai temperate. Adica interactiunea se rezuma la tot felul din intrebari legate de varsta, ocupatie si alte asemenea adresate copilului care il privea intr-un mod greu de reprodus (cel putin al meu asa face). Ceea ce mi se pare perfect normal deoarece nu esti obligat sa zambesti larg si sa raspunzi prompt de fiecare data cand te abordeaza o persoana necunoscuta (din punctul meu de vedere, n-as raspunde deloc). Oare nu i-a invatat nimeni pe acesti oameni ca nu e bine sa vorbesti cu strainii?
5. Urmeaza in clasament hranirea copilului. In ideea ca "poate ii e si lui pofta ca e mic", diverse persoane ofera copilului tau (din nou, strain pentru ei), din alimentele pe care le au in dotare. Poate nu multi si-au pus problema (insa eu da) ca, lasand bunavointa caracteristica gestului deoparte, cel mic nu e nici muritor de foame si nici vreun porumbel din parc. Prin urmare nu este necesar sa primeasca niste pufuleti in care ati bagat si voi mana (de cele mai multe ori nespalata), o ciocolata poate nu expirata, dar care a stat ceva timp la soare si, de ce nu, niste 
popcorn, chiar daca cel mic are undeva intre 1-2 ani si exista un risc mare de sufocare (asta ni s-a intamplat noua si am sarit, desigur, ca arsa, apostrofand batraneii binevoitori si interzicand copilului sa primeasca orice aliment de la straini; a trebuit evident sa parasim subit locatia deoarece privirile "publicului" nedumerit erau destul de deranjante). Lasand la o parte aceste aspecte, exista si o serie de copii alergici, intoleranti care pot fi expusi astfel la un pericol destul de mare in ce priveste sanatatea.
6. Ma enerveaza cumplit si parintii/bunicii care se apuca sa faca legea (dupa mintea lor si nu cea reala). Fie in parc, fie la locul de joaca sau in orice loc public, merg pe principiul ca "daca nu te bate mama, te bat eu" si se apuca sa ia in mana problema si sa o solutioneze asa cum considera de cuviinta. Din fericire nu ni s-a intamplat nimic de genul asta (insa am fost de cateva ori cat pe-aci), insa cu siguranta nu as avea o atitudine prea...amiabila. De obicei va confruntati cu persoane cu reactii ceva mai moderate, in sensul ca se rezuma la apostrofarea copilului, cu toate ca e prezent si un parinte al acestuia, mult mai potrivit sa faca acest lucru, din punctul meu de vedere.
7. Ma exaspereaza de-a dreptul cand tusesc fix in nasul copilului. Poate si din cauza faptului ca am un copil bolnavicios si dispun de un radar abil pentru orice muc/stranut din raza de actiune a celui mic, nu-mi convine deloc sa trag ponoasele cand altii nu au beneficiat de cei 7 ani de acasa si habar n-au ca au si o mana in dotare de care s-ar putea folosi in asemenea situatii. Nu mica mi-a fost mirarea cand baietelul meu i-a atras atentia unui astfel de personaj in autobuz pentru conduita necorespunzatoare, fiind privit cu admiratie de restul calatorilor. Pana la urma e vorba doar de o bruma de bun simt...
8. Ca sa incheiem ciclul ce tie nu-ti place altuia nu face si totul are un capat (numai salamul doua), gasesc insuportabil ca un individ necunoscut sa se erijeze intr-un dascal in ale prostiilor. Ma refer aici la tot felul de cuvinte nepotrivite varstei si cunostinelor care, conform lor, suna tare amuzant cand ies din gura unui copil. Problema este ca acel copil poate repeta la nesfarsit prostia auzita si doar tu vei stii cate batai de cap vei avea ca sa-l dezveti!
Evident, mai sunt multe altele si lista ar putea continua la nesfarsit daca e sa luam in considerare manifestarile patologice, specifice unor persoane cu tulburari mentale/psihopati. Insa ne limitam aici la cele uzuale, sa zicem ceva mai acceptabile.
Doamna Anca Raducan www.anca-raducan.ro psiholog consultant in parenting ne 
ofera o explicatie pentru care apar aceste interactiuni "nedorite":
"Pe langa motivul personal al fiecarui parinte, cand vine vorba de bebelusi sau copii mici, adultii sunt adesea tentati sa interactioneze cu cei mici dintr-un mecanism psihologic evolutionist care s-a dezvoltat pentru a asigura supravietuirea speciei si a grupului de semeni. La vederea copilului mecanismul se declaseaza si creaza impulsul de a-i trata pe copii, chiar daca nu sunt ai lor cu protectie, grija si afectiune.
Imaginati-va doar, cat a fost de important pentru un grup de 15-20 de oameni care traiau foarte de mult in pesteri sau in locuri protejate de posibilele amenintari ale naturii sau ale animalelor salbatice sa poate sa aiba incredere in ceilalti sa-si lase puiul cu ei pentru a porni in cautarea hranei sau a altor lucruri importante pentru supravietuire. Ca increderea sa se construiasca parintii copiilor trebuiau sa primeasca niste semne clare din partea semenilor lor ca sunt capabili si isi doresc sa aiba grija de copilul altcuiva. Iar aceste semne sunt exact cele numite mai sus: protectia, grija/interesul si afectiunea. Astfel se poate explica acest impuls de a interactiona cu copiii altor oameni pe care nu i-am cunoscut niciodata dar fata de care brusc simtim un val de afectiune.
Acelasi mecanism se aplica si la copiii mai mari, insa impulsul de a interctiona cu ei este mai mic. Un posibil motiv ar fi acela ca ei se apropie din ce in ce mai mult de maturitate dobandind ei insisi instinctul de procreere si apoi de ingrijire a copilului."
Ce puteti face
Nu ma consider vreun expert in cresterea copiilor, insa va pot spune cum am procedat eu. Poate nu am fost intotdeauna aclamata (si nici macar aprobata), dar pana la urma e vorba de copilul meu si singurul meu gand, ca 
al oricarei mame care nu e denaturata, este sa-i fie bine.
In primul rand, i-am tinut o serie de teorii interminabile (pentru el si insuportabile) legate de straini, interactiunea cu ei si pericolele la care se poate expune. Adica faptul ca nu e bine sa primeasca mancare de la alte persoane (mai ales ca nu le cunoastem intotdeauna rutina zilnica de igiena), sa vorbeasca cu ele (pentru ca sunt si oameni rai pe lumea asta) si, daca are vreo problema sa spuna clar, ca sinceritatea e mai buna decat toate, mai ales din gura unui copil. Daca nimeni nu le-a atras atentia acestora persoane unde anume gresesc, poate a venit timpul sa o faca cineva si cu siguranta vorbele unui copil nu vor fi judecate la fel de partinitor ca cele venite de la un adult. Apoi am simulat diverse situatii in care eu eram un strain si il abordam, asteptand de la el reactiile potrivite (sper ca si in practica sa functioneze ca teoria pare destul de bine inteleasa). Si, nu in ultimul rand, am apelat la intuitia sa, caci da, si copiii au asa ceva! Ma bucur de faptul ca miroase destul de bine oamenii (din toate punctele de vedere) si are poate nu cele mai cizelate raspunsuri (deh, lipsa diplomatiei nu este nici punctul sau forte), insa cu siguranta cele mai potrivite.
Iata ce informatii ne ofera doamna Anca Raducan www.anca-raducan.ro psiholog consultant in parenting in acest sens:
"Cred ca fiecare parinte are limita sa proprie de toleranta bazata pe propriile valori si credinte si nu cred ca exista, din cate stiu eu, o limita a tolerantei optime. Ce mi se pare mie important este ca inainte de a pune aceasta limita parintii ar putea sa exploreze motivele pentru care iau o decizie sau alta. De multe ori in spatele limitelor pe care le pun se afla temeri, iar unele dintre ele sunt exagerate sau legate de experiente care au mai degraba legatura cu trecutul decat cu realitatea prezenta si obiectiva.
In primul rand acest aspect trebuie discutat pe etape de varsta. Daca copilul are intre 0 si 2 ani de obicei este atent urmarit de unul din parinti si ei sunt cei care stabilesc cat ii permit sa interactioneze cu un strain. La varsta asta atasamentul emotional dezvoltat intre mama si copil joaca un rol important in felul in care interactioneaza copilul cu un strain. De exemplu, daca copilul are un atasament securizat, cu alte cuvinte a primit afectiune si incurajare catre explorare, copilul tinde sa fie curios de straini si sa caute sa ii cunoasca. Dar daca copilul a dezvoltat un atasament insecurizat poate sa tinda sa se retraga sau sa-i ignore pe straini. Dar pe masura ce cresc, copiii pot fi invatati cum sa se comporte fata de strainii care incearca sa interactioneze cu ei. De exemplu, ei pot fi invatati ca atunci cand un strain ii abordeaza sa mearga sa isi anunte parintele sau insotitorul si sa afle impreuna ce isi doreste persoana respectiva de la ei. Sau poate sa fie invatati prin jocuri sau povesti cand anume este periculos sa interactionezi cu strainii (de exemplu cand mergi singur pe strada si un strain te invita sa pleci cu el sau pe internet prin diverse canale de socializare) si cand nu este periculos si este in regula sa o faci."
Poate v-am parut exagerata sau chiar rautacioasa (pentru unii de-a dreptul ursuza sau antisociala). Insa sunt convinsa ca o multime de mame impartasesc aceleasi ganduri si sunt la fel de deranjate ca si mine de aceste interactiuni nedorite. Si mai mult cred insa ca sunt deranjati copiii, care nu sunt nici maimute de circ si nici bibelouri, prin urmare nu sunt oricand si oriunde dispusi sa interactioneze. Mai ales cu niste oameni complet necunoscuti. Voi cu ce fel de situatii v-ati confruntat?
Citeste si:
Top 5 parinti pe care nu ii suport
Nu vorbim cu strainii! Cum feresti copilul de pericolele externe
Urmareste-ne pe Google News
