Eu sunt Giulia. Povestea mea poate părea asemănătoare cu a multor altora, dar a mea are ceva unic. Povestea mea începe pe 6 octombrie 2011. Aveam 19 ani, vara doar ce se terminase și o relație o dată cu ea. Ne întorceam acasă pe scuter când am alunecat. Nu a fost un accident spectaculos cum vezi la Hollywood. O simplă alunecare. Dar am făcut o mișcare puternică în spate și mi-am rupt o vertebră din coloană. Momentele imediat după accident sunt foarte clare în mintea mea. Am simțit o durere puternică în picior, am crezut că mi l-am rupt, care apoi s-a dus la spate. Câteva secunde mai târziu am simțit o durere îngrozitoare, cum nu mai simțisem vreodată. Apoi ambulanță, sirenă, lumini. Din acel moment amintirile mele se pierd și se suprapun cu ce mi-au povestit apropiații.
Îmi amintesc că am ajuns la spital, că am văzut chirurgul, apoi pe părinții mei. Singura amintire clară pe care o am este mângâierea caldă și calmă a unei mâini pe mâna mea imediat după operație. La câteva secunde după ce m-am trezit din anestezie, am simțit că ceva s-a schimbat. Nu pot explica în cuvinte. M-am uitat la picioarele mele și părea că sunt ale altcuiva. Păreau moarte. Păreau că nu aparțineau corpului meu. Ca să îmi liniștesc părinții și frații le-am spus că le simt mângâierile, dar, din păcate, nu le simțeam. Aveam mii de dubii și de întrebări. Nu știam nimic încă, medicii nu îmi spuseseră nimic. Dar grija mea cea mai mare era familia mea. Ei deja petrecuseră mult timp în spitale. Fratele meu a avut leucemie când era mic, de care a scăpat și nu voiam sa retrăim acea traumă. Spitalele, doctorii, recuperarea. Totul.
Am început imediat să glumesc. Spuneam că datorită invalidității mele voi primi reduceri și voi putea să mă bag în față la cozi. Părinții mei mereu se supărau pe mine când spuneam asta. Adevărul este că trebuie să minți uneori pentru că realizezi că este mai greu pentru cei din jurul tău decât pentru tine. Asta a devenit una dintre puterile mele, pentru că atunci când ajungi foarte jos, înveți să râzi de orice, chiar și de ghinioane.
Lunile au trecut și am ajuns la diagnosticul oficial: paraplegie incompletă (parapareză). Fractură de coloană vertebrală. Aveam nevoie de un cărucior. Pentru părinții mei a fost un șoc. Pentru mine însă era clar de ceva vreme. Nu îmi fusese greu să pricep că jumătate din corpul meu nu mai comunica deloc cu cealaltă jumătate. Complicat era să accept că viața mea nu va mai fi niciodată ca înainte.
Viața mea înainte de accident era extrem de activă. Jucam volei și tenis, voiam să devin antrenor de tenis. Pe 6 octombrie 2011 totul s-a schimbat. Nu voi ascunde că am avut momente dificile. A fost nevoie să o iau de la capăt și habar nu aveam cum. Dar știam că nu trebuie să renunț. Voiam să fiu iar independentă și trebuia să învăț din nou cum. Nu a fost deloc ușor. Am învățat să folosesc un cărucior cu roți. Cu care am o relație de iubire-ură. Îl iubesc pentru că îmi oferă independență și îl urăsc pentru că îmi reprezintă neputințele.
Azi șofez. Mi-am decorat singură casa, mai ales bucătăria, ca să fac totul singură. Muncesc. Dar ceea ce m-a făcut să mă simt liberă și fericită au fost călătoriile. Și de aici începe a doua parte a poveștii mele. În timpul recuperării mele, l-am întâlnit pe Andrea, un fizioterapeut care își făcea rezidențiatul. Eram pacienta lui. Ne-am întâlnit zilnic timp de luni de zile și, desigur, am ajuns să vorbim despre multe lucruri. Într-o zi, când practica lui se terminase, m-a întrebat dacă nu aș merge cu el în Australia. Am ezitat, dar am spus da. Îmi era teamă să intru iar într-o relație. Relația cu fostul meu se terminase rău, cu un accident și nu mai aveam încredere că vineva mă va plăcea. Gândul că cineva mă va iubi așa cum sunt era inexistent. Nici nu voiam să devin dependentă de cineva. Dar s-a dovedit a fi alături de mine mereu, la început ca prieten apoi m-a convins de mai mult. Călătoria noastră în Australia a fost prima din multele. Călătorind mă simt liberă, eu însămi. Soțul meu mă inspiră să folosesc asta ca un mod de a ne testa limitele.
Azi suntem soț și soție, doi companioni călători inseparabili, care au nevoie unul de celălalt. Suntem creativi și ambițioși, tindem spre scopuri și le atingem mereu. Am vizitat amândoi 23 de țări și 80 de orașe. Am ajuns în Machu Picchu, la Marele Zid, în Japonia, India, Bolivia, China, Canada and Sigiriya, un bolovan uriaș din Sri Lanka cu 1000 de trepte. 1000 de trepte pe care le-am urcat împreună. Ei bine, el le-a urcat și eu am stat în spinarea lui. Soțul meu m-a dus în brațe la propriu în locuri în care nu aș fi reușit să ajung altfel. Călătorind m-am redescoperit, mi-am redescoperit viața. Când am înotat în Marea Indoneziei, când am vizitat situri arheologice în Peru, aproape că am uitat că nu pot merge. Am simțit ca fiind una dintre acele bucurii care se simt în viața normală. Îmi propun un scop și îl ating, țară după țară.
Am descoperit că unii oameni sunt mai deschiși în a accepta dizabilitățile și diversitatea, că unele orașe sunt mult mai accesibile pentru mine decât altele și că unele limite care par imposibile sunt, de fapt, posibile. Într-un scaun cu rotile am învățat ce este imposibile. Este imposibil pentru mine să merg de la o zi la alta. Este imposibil să mă întorc în timp. Este imposibil să mă întorc la acea fată iresponsabilă de 19 ani.
Dar am realizat și că orice altceva este posibil. Este posibil să urc 1000 de trepte în spatele soțului meu. Este posibil să organizez o călătorie la 4000 de metri înălțime și să călătoresc prin Europa cu trenul cu un rucsac și scaunul meu. Trebuie să îți dorești să să nu renunți.
Mulți își găsesc puterea în sport. Eu în dragostea pentru soțul meu și pentru călătorii. Nu am un sfat valid general valabil. Dar pot să vă spun să căutați ceea ce vă face să vă simțiti vii, fericiți și liberi. Poate să fie orice. Nu lăsa pe nimeni să îți spună că este imposibil. Eliberează-te de ceea ce spun alții. Oamenii judecă și se conformează să facă mereu aceleași lucruri. Am decis că voi sfida regulile și că important este să ajung acolo. Nu te teme că trebuie să te rezem de ziduri ca să eviți să cazi. Scopul este să nu cazi. Urmărește-ți scopul și fii diferit. Eu am ales să fiu excepția. Poți să pierzi totul, picioarele, poate chiar scaunul, dar nimeni nu-ți poate lua determinarea și voința. Este alegerea ta. Alege bine, depinde de tine.”
Poveste scrisă de Giulia Lamarca (blogger de călătorii) pentru Love What Matters.
Vezi această postare pe Instagram
Citește și:
- Va împărtășesc povestea mea ca să mă asigur că alți copii nu vor trece prin ce a trecut copilul meu
- Eu sunt acest bebeluș. Mama mea m-a avortat și am supraviețuit. Sunt aici să vă spun povestea mea
- Îmi tremură mâna când scriu. Au trecut 1 an și 6 luni de când fiul meu e un înger. Să vă spun povestea mea
Surse foto: Instagram Giulia Lamarca
Urmareste-ne pe Google News
