Momentul în care mi-am dat seama că trebuie să pun punct căsniciei mele

S-a întâmplat în preajma Crăciunului. Vremea era groaznică: zăpadă, polei, vânt, ploaie puternică - tot tacâmul. Eu aveam o întâlnire destul de importantă la ora 9 dimineața, la birou. Am întârziat 20 de minute, ceea ce într-adevăr, nu este foarte mult. Numai că cei de la serviciu nu știau unde mă aflu și au încercat să mă sune pentru a vedea dacă sunt bine, deoarece persoana cu care mă întâlneam mă aștepta. Din greșeală, au sunat la persoana mea de contact în caz de urgență, care este soțul meu (în curând fostul meu soț). I-au spus că l-au sunat fiindcă nu m-am prezentat la serviciu.

Am ajuns, în cele din urmă, mi-am început ședința, iar mai târziu cei de la resurse umane mi-au spus că l-au sunat pe soțul meu. Uitasem complet de acest apel până la final de zi. Când am ajuns acasă, după ce am luat cina și m-am așezat la televizor, mi-am amintit. L-am întrebat pe soțul meu: „Cei de la serviciu mi-au spus că te-au sunat astăzi. De ce nu ai zis nimic?”

El: „Ah, da, era ceva despre tine, că nu ajunsesei la birou sau ceva de genul ăsta”

Eu: „Da, dar de ce nu ai încercat să mă suni ca să te asiguri că sunt bine. Dacă făcusem vreun accident sau mi se întâmplase altceva?”

El: „Aveam treabă la birou. Au zis că urmau să te sune pe tine”

Eu: „Știu, dar nu erai îngrijorat? Dacă aș fi fost implicată într-un accident, nu te-ai fi simțit vinovat?”

El: „Sunt sigur că poliția m-ar fi contactat, dacă ai fi avut un accident”.

Nu cred că l-am iertat vreodată pentru acel comentariu. Nu era într-o situație prea bună la momentul respectiv, însă nu i-a păsat, nici măcar un pic de mine. Atunci mi-am dat seama că gata, asta a fost. Că merit mai mult. Merit pe cineva căruia să îi pese de mine.

Dar decizia mea de a divorța de el nu s-a bazat doar pe ceea ce s-a întâmplat atunci. Aceea a fost doar picătura care a umplut paharul. Pe el oricum nu prea îl interesa ce fac eu. Dacă stăteam peste program la serviciu sau plecam într-un weekend cu fetele, nu mă suna, nu îmi trimitea nici măcar un amărât de mesaj. Uneori îmi mai scria pentru a mă întreba unde sunt sau de ce nu sunt acasă, deși eu îi spuneam cu săptămâni înainte programul meu și ce urmează să fac.

Pe laânga asta, obișnuiau să fie nenumărate certuri în legătură cu cina. Timp de 6 ani, am pregătit cina în fiecare seară. Îl mai rugam să îmi pregătească și el mie cina măcar o dată, deoarece începusem să mă satur de această sarcină care, sincer, devenise o corvoadă. El refuza, iar drept „răsplată”, refuzam și eu să gătesc cina în seara următoare, iar el murea de foame.

Nu avea niciun filtru în preajma familiei sau a prietenilor și uneori era extrem de nepoliticos cu familia mea. Ne duceam la un ceai la tatăl meu, iar soțul meu stătea la telefon și ne ignora.

Nu mă așteptam ca el să creadă că am avut un accident sau să plece de la serviciu și să mă caute. Mi s-a părut puțin ciudat să nu menționeze deloc acest lucru. Ar fi fost suficient un simplu mesaj prin care să-mi spună că l-au contactat de la mine de la birou și să mă întrebe dacă este totul în regulă. Dacă situația ar fi fost invers,  i-aș fi trimis măcar un mesaj să îl întreb dacă este bine. A fost un pic dureros că nu a spus nimic.