„Am murit de una singură, când eram cu cealaltă mămică”. Cele mai neobișnuite povești ale copiilor care își amintesc viețile anterioare

Poveștile micuților care par să-și amintească o viață anterioară pot fi foarte variate. Iată câteva dintre ele, publicate pe BoredPanda, care pe noi ne-au înfiorat puțin (mai mult):

„Trecând pe lângă un cimitir, fiul meu, care pe atunci avea trei ani, a spus cu nonșalanță: „Fratele meu este acolo”. Când i-am reamintit că nu are un frate, a spus: „Nu, mamă... cel de dinainte. Când cealaltă doamnă era mămica mea”. M-au trecut toți fiorii”, a povestit o mămică.

„Zilele trecute, băiatul meu de patru ani m-a întrebat: „Hei, mami, îți amintești când eram bebeluși și tu erai la fel de mică ca mine, iar bunica era mămica noastră?”. Am rămas uimită. „Ce?” L-am întrebat, dar până atunci găsise un tren și era mai interesat să îl conducă pe șine decât să răspundă la întrebările mele iscoditoare. Apoi mi-am amintit că și fratele său mă întrebase ceva asemănător cu câțiva ani mai devreme, lucru pe care, mărturisesc, îl respinsesem ca pe o prostie de copil la vremea respectivă. Mă întrebase dacă îmi aminteam că EL era mămica MEA. Da. Chestii înfricoșătoare”, a mai scris cineva.

Un alt părinte a împărtășit: „Copilul meu de patru ani are un prieten imaginar pe nume John. Îl are de ceva vreme, dar acum câteva luni a venit la mine, complet serios și mi-a spus: „Marele John a spus că te iubește” și apoi a plecat. El s-a referit întotdeauna la el ca la prietenul său John. De exemplu, „Amicul meu John și cu mine...”, dar niciodată nu l-am auzit spunându-i „Marele John”. Ca să înțelegeți, numele bunicului meu era John și toată lumea îi spunea „Marele John”. A murit când aveam 6 ani. Am locuit cu el în momentul în care a murit și a fost o parte foarte importantă din viața mea. Nu m-am referit niciodată la el ca Marele John sau chiar John când am vorbit despre el, întotdeauna doar „bunicul”. Deci copilul nu avea de unde să știe că străbunicului său i se spunea „Marele John”.”

„Când fiul meu era mic, îi vorbeam despre cultivarea cartofilor. I-am descris cum se adună pământul în jurul lor pe măsură ce cresc, iar el a spus: Da, obișnuiam să fac asta când eram bătrân”, a scris un alt părinte.

„Când fiica mea cea mică avea aproximativ trei ani, vorbeam și ea a spus: „Am murit singură”. Ea a spus: „Nu când erai tu mămica mea, când am trăit cu vechea mea mamă. Ea avea pielea închisă la culoare și eu la fel. Păianjenul m-a mușcat și am murit de una singură!”. Fiica mea chiar și acum, la 13 ani, se teme de moarte de păianjeni”, a scris o mămică.

„Fetița mea de șase ani s-a întors într-o zi de la școală și a dat buzna pe ușă cu lacrimi în ochi. „Mi-e dor de cealaltă familie a mea”, a spus ea. „Ce altă familie?”, am întrebat, gândindu-mă că poate se referea la bunicii ei, la alți prieteni sau la rude. Familia mea de roboți extratereștri”, a explicat ea, continuând să explice că a trăit cu ei în cer înainte de a veni în burtica mea. A ales să coboare pentru că era supărată pe ei și a ales familia noastră, dar acum îi era dor de ei și voia să se întoarcă să îi viziteze”, a mai povestit o altă mămică.

„Sora mea, Hailey, s-a născut la exact două luni după ce a murit străbunica noastră. Într-o zi, ea s-a trezit și ne-a informat că era ziua ei de naștere și că împlinește 95 de ani. Când am încercat să ne înțelegem cu ea, a început să plângă, spunând că numele ei real era Irene (numele bunicii mele), nu Hailey. Acest lucru a durat toată ziua, iar a doua zi nu-și mai amintea nimic.”, a mai mărturisit o persoană.

Copiii spun cele mai trăsnite lucruri și nu există o dovadă mai bună decât aceste povești reale!