Ne doream copii. În perioada în care am discutat despre acest lucru, căsnicia noastră începuse să aibă probleme. Privind retrospectiv, traiectoria eșecului este clară: căsnicia nu avea să reușească niciodată. Cu toate acestea, dragostea mea pentru M și dorința mea de a deveni mamă erau obiectivul meu principal. M și cu mine am abordat distanța tot mai mare dintre noi și motivele probabile ale acesteia la terapie. Am muncit enorm pentru a repara căsnicia noastră, dar viziunile noastre asupra viitorului erau complet diferite la moment respectiv: întotdeuna mi-am dorit un copil, însă M nu a simțit același lucru. Dar am reușit să trecem peste și cumva am rămas împreună. Am început să vorbim despre o familie împreună și am simțit că am putea face ca lucrurile să meargă.
Citește și: Cand si cum sa ii spun ca este adoptat?
Am decis ca M să fie cea care să poarte copilul. După ce ea a încercat de două ori inseminarea artificială, fără succes, am decis să încerc și eu să rămân însărcinată. La a doua încercare, am reușit. Eram însărcinată și eram în culmea fericirii! Eram entuziasmate să devenim mame. Nouă luni mai târziu, l-am născut pe fiul nostru, K.
Imediat, a existat o povară financiară uriașă. M nu avea un job stabil, așa că după doar 2 luni a trebuit să nu-l mai alăptez pe K pentru a mă putea întoarce la serviciu. M s-a bucurat tare mult, spunând că voia oricum să fie o mamă casnică.
La scurt timp după aceea, fiul nostru a fost diagnosticat cu colită ulcerativă, o boală inflamatorie cronică a intestinului care necesita medicație zilnică. Oricine a avut de-a face cu o persoană care suferă de o boală cronică știe ce înseamnă stresul constant al medicației. Deși asigurarea mea de sănătate m-a ajutat, a fost totuși greu pentru toată lumea.
Orice relație se schimbă atunci când vine un copil. Te concentrezi atât de mult pe copil, pe bunăstarea lui, încât nu mai dai importanță felului în care dinamica dintre tine și partenerul de cuplu se schimbă. Viața noastră sexuală era inexistentă; de două ori pe an era ceva normal pentru noi. Aveam impresia că dorm singură în fiecare noapte, în ciuda faptului că M era în același pat cu mine. Nu am mai putut să fac nimic ca relația noastră să funcționeze din nou. Aș fi făcut orice pentru K și nici nu aș fi visat să fac ceva care să-i îngreuneze viața, dar M și cu mine eram fără speranță. Așa că ne-am despărțit.
De când îl avem pe K, nu s-a pus niciodată problema cine sunt părinții lui. M și cu mine ne-am împărțit în mod egal toate responsabilitațile și drepturile, în ciuda faptului că eu eram mama lui naturală și cea care avea custodie deplină. Dar, în cele din urmă, M a decis că vrea să-l adopte pe K, în mod oficial. La momentul respectiv, nu părea mare lucru. K o iubea pe M și nu ar fi schimbat nimic în viața de zi cu zi, așa că am fost de acord. Când K avea aproximativ 3 ani, M a devenit mama lui adoptivă, chiar dacă nu mai eram împreună.
În următorii 5 ani, lucrurile nu s-au îmbunătățit prea mult. M și cu mine împărțeam în continuare responsabilitățile, dar tot eu plăteam totul. Am suferit mai multe operații la coloană, cinci în total, și am continuat să lucrez între timp, deoarece M nu avea un serviciu stabil. Am fost chiar atât de drăguță încât am păstrat-o pe M pe asigurarea mea de sănătate timp de 4 ani după ce ne-am despărțit.
Citește și: Cum îi spui copilului că este adoptat
Apoi a venit iunie 2016, când am primit corespondența. Era un pachet de la tribunal în care se spunea că M intentează o acțiune în instanță pentru a obține custodia deplină a lui K, având în vedere timpul pe care îl petrecea cu el și absența mea ca părinte. (Atenție, absența mea se datora muncii, deoarece eram singurul susținător financiar al copilului nostri).
Am fost în stare de șoc. Nu-mi venea să cred ce citeam. De ce ar fi făcut așa ceva? De ce acum? Tot ce am aflat de la ea despre asta a fost că „a moștenit 33.000 de dolari și a angajat un avocat”. Deci, în loc să folosească acest aflux de bani pentru a avea grijă de fiul nostru, ea a decis că era în interesul lui să îl îndepărteze pe copil de mama lui biologică. M-am simțit trădată. În acel moment a început lupta vieții mele. Gândul că mi-aș putea pierde fiul, mă copleșea, mă paraliza.
Mi-a fost greață de ideea că relația mea cu fiul meu era amenințată pentru că nu-mi puteam permite costul ridicat al asistenței juridice. Cum a putut o societate să facă posibilă uzurparea puterii naturale a unei mame biologice și să îi pună copilul la vânzare?
Un copil își merită ambii părinți. Unele lucruri nu ar trebui să fie de vânzare!
Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, stăteam lângă avocatul meu, într-o cameră cu pereți de lemn impunători. Audierea a fost solicitată de avocatul meu, în încercarea de a anula procedura de neîndeplinire a obligațiilor și de a întreba instanța dacă poate fi prezentat cazul meu: în lipsa resurselor necesare pentru un consilier juridic adecvat, eu, în calitate de mamă biologică a lui K, ar trebui să mi se permită să prezint argumente în vederea luptei pentru custodia copilului. Cererea mea a fost respinsă. Judecătorul nu a simpatizat deloc cu poziția mea. Relația căreia i-am dedicat întreaga mea viață a fost ignorată și i s-a refuzat orice demnitate.
Nu a existat nicio pauză de reflecție pentru hotărârea pronunțată. M-am simțit atât de mică în acea sală de judecată friguroasă. Devastarea din mine s-a prefăcut în amorțeală până când durerea m-a consumat: Femeia căreia i-am permis să-mi adopte fiul s-a folosit de același sistem juridic pentru a-l răpi legal.
Am pierdut majoritatea orelor de culcare, orele de joacă, momentele noastre speciale de luptă, când folosim aproape un metru și jumătate din spațiul mesei și îi întindem figurinele într-un joc imaginar de „Plants vs. Zombies”. Am pierdut cea mai mare parte din râsul lui vesel care umple casa, din îmbrățișările înainte de un „Te iubesc, mamă”.
Instanțele i-au spus fiului meu că nu sunt la fel de importantă ca M și cea mai mare teamă a mea este că va începe să creadă asta, deși i-am spus toată viața că pentru mine nu există nimeni mai important sau mai iubit decât el.
Durerea este puternică. Este masivă.Lupta mea va continua până când se va face dreptate în cadrul sistemului juridic și se va recunoaște valoarea familiei mele. Un copil își merită ambii părinți. Dragostea nu este de vânzare.
Articol tradus și adaptat după un material publicat pe site-ul yourtango.com.
Citește și: A răpit peste 5.000 de copii cu ajutorul autorităților
Surse foto: yourtango.com
Urmareste-ne pe Google News
