Șeful meu drag,
Voi începe prin a-ți spune lucrurile frumoase, căci până azi nu-mi imaginam ceva urât despre tine. Am avut încredere că ești un om bun, un om muncitor, un om care știe să comunice. Mi-ai arătat, nu doar o dată, cât de mult ții la munca ta, dar că ești capabil să comunici cu angajații tăi, să crezi în ei. Însă m-ai înșelat. Ne-ai înșelat. Nu îți pasă decât de obiectivele tale, iar oamenii nu sunt decât un mijloc prin care să ți le atingi.
Chiar dacă nu ai copii, vreau să te întreb: crezi că sănătatea unui copil este mai puțin importantă decât un raport? Îți voi răspunde eu: nici nu încape termen de comparație. Binele copilului meu, care putea fi al tău, va fi întotdeauna mai important decât orice hârtie. Eu sunt mama lui, omul în care crede și pe care se bazează cel mai mult. Exact așa cum am crezut și eu în tine. Are nevoie de mine în aceste momente, iar eu nu voi ezita nicio secundă în a-i fi alături. Nu voi pune niciodată în balanță sănătatea și binele lui și cariera mea. Bani și locuri de muncă poate vor mai apărea. Dar copilul meu este unul singur. Este sufletul meu.
Îmi pare rău că nu poți înțelege ce simte o mamă. Îmi pare rău că nu ai
trăit această iubire infinită pe care o trăiește un părinte, zi de zi.
Îți spun sincer că poți să mă concediezi, dacă așa îți dictează
conștiința. Eu nu pot să îți dau un alt răspuns decât că nu pot termina
acel raport și nu pot veni săptămâna aceasta la muncă. Poate că ar fi
mai bine să nu mai vin deloc. Pentru că nu îmi doresc să lucrez cu un om
care nu mă poate sprijini în momentele mele grele.
Sunt șanse mari să arunci această scrisoare și să o consideri o pierdere
de timp simplul fapt că ai citit-o. Eu am vrut să ți-o scriu și să-ți
spun că îți doresc să fii bine. Să nu te îmbolnăvești niciodată. Iar
dacă vei avea vreodată copii, să nu se îmbolnăvească niciodată. Pentru
că atunci vei cunoaște cu adevărat ce înseamnă suferința.
Un loc de muncă de poveste
M-am angajat la firmă în urmă cu doi ani. Mi se pare puțin spus firmă pentru că este ditamai corporația multinațională. Mi-a plăcut faptul că stăteam în același birou cu două foste colege de facultate, salariul era unul foarte bun și primeam și o mulțime de beneficii în plus, cum ar fi abonament la clinică medicală privată, reduceri la produsele distribuite de firmă și, nu în ultimul rând, abonament la sală. De ultimul m-am bucurat degeaba pentru că nu am ajuns să îl folosesc efectiv nici măcar o dată. Din lipsă de timp. Nu era nici foarte departe de casă, făceam maxim 30 de minute cu metroul pe drum și îl puteam lăsa și pe Tudor la grădiniță.
Șeful, un domn serios, ajuns la cea de-a doua tinerețe, mi-a părut un om de nota zece. Pentru că nu avea nici copii și nici soție, era complet dedicat carierei și nu de puține ori îl găseai sâmbăta dimineața lucrând de zor la vreo nouă strategie. Este adevărat că te putea motiva excelent, dar în același timp ajungeai să te simți prost dacă plecai prea devreme de la birou sau dacă întârziai dimineața. El era primul care ajungea și ultimul care pleca. Nu m-a deranjat acest aspect pentru că am considerat că fiecare își conduce viața după propriile principii, iar în cazul său se vedea că munca îi oferă satisfacții imense. Am comunicat de la început foarte bine, atât verbal, cât și prin mail-uri. Și, trebuie să recunosc că nu am avut niciodată vreo divergență, părea să găsească mereu câte o soluție sau să aplaneze orice potențial conflict în așa fel încât toată lumea să fie mulțumită. Iar de Sărbători, cu toate că nu avea copii, nu uita să organizeze în secretariat o mică petrecere pentru toți angajații unde copiii primeau tot felul de cadouri frumoase. Mi s-a părut un gest foarte frumos, chiar dacă nu plătea din banii lui. Faptul că s-a gândit să organizeze așa ceva l-a făcut să crească în ochii mei. Pe scurt, părea că merge totul pe roze. Până într-o zi.
Copilul meu s-a îmbolnăvit, iar șeful nici nu a vrut să audă
Aș minți să spun că Tudor este un copil bolnăvicios. A mai avut răceli, dar nimic grav. Și când a fost nevoie să stea acasă și să nu meargă la grădiniță ne-am bazat mereu pe buni, care i-a fost alături necondiționat. O iubim tare mult pentru asta, dar și pentru multe altele. Însă are și ea o vârstă, așa că problemele de sănătate îi dau târcoale.
Îmi amintesc perfect ziua aceea pentru că am rămas profund dezamăgită de un om pe care l-am crezut într-un anumit fel, iar viața mi-a demonstrat că este complet diferit. Dar cred că avem cu toții astfel de experiențe, care nu doar ne întăresc, ci ne și ajută să fim poate puțin mai sceptici când acordăm încredere și să nu mai credem că tot ce zboară se mănâncă. Încă de dimineață am avut un sentiment ciudat, care mi s-a confirmat. Era o zi de luni, la sfârșit de lună, când aveam de finalizat un raport pentru ultimul nostru proiect. Era destul de important pentru că, în baza lui, urma să primim o finanțare suplimentară. Deadline-ul era extrem de strâns, ceva la modul că trebuia să fie gata de ieri. Nu m-am agitat prea tare pentru că îmi propusesem ca în ziua respectivă să las deoparte alte treburi și să mă ocup exclusiv de el.
Însă la ora 10 am primit un telefon de la doamna educatoare: Tudor avea febră și vomitase. Mă ruga să vin să îl iau acasă. Mi-am făcut planul care nu avea să îmi ia mai mult de o oră: îl duceam pe Tudor acasă, de unde urma să îl preia buni. Când am format numărul soacrei am avut un șoc: era internată în spital pentru o suspiciune de infarct. Soțul era plecat în delegație pentru câteva zile, așa că eu rămâneam singura variantă disponibilă. M-am gândit că poate însă că situația nu era atât de rea pe cât o descrisese educatoarea...Am aflat când am ajuns la medicul de familie că este mult mai rea: trebuia internat în spital pentru că tusea pe care am crezut-o drept o răceală minoră era de fapt pneumonie. Imediat cum am ajuns cu băiatul la spital mi-am sunat șeful să îi transmit că îmi va fi imposibil să termin raportul în ziua respectivă și că aveam nevoie de o săptămână de concediu medical. Mi-a dat un răspuns pe care nu-l voi uita niciodată: Și ce mă interesează pe mine? Dacă nu termini raportul azi, de mâine o să îl facă altcineva în locul tău!
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Șeful meu, un om pe care l-am considerat bun și înțelegător, este de fapt un monstru, lipsit de suflet. Și preferă să mă concedieze decât să dea dovadă de o brumă de înțelegere. Am fost mai mult decât mâhnită, m-am simțit trădată și profund dezamăgită. De aceea am decis să îi scriu această scrisoare.
Citește și: Jurnal de tatic. Seful e sef si in...
Urmareste-ne pe Google News
