Vina de mamă: este în regulă să nu vrei să participi la un eveniment lipsit de importanță de la școala copiilor?

În fiecare zi, mamele de pretutindeni sunt împovărate de o vinovăție nejustificată. Cea mai mare parte a vinovăției pe care o resimt vine din partea familiei, a prietenilor și a societății, dar cea mai gravă vine de la ele însele. O mamă de peste granițe povestește, pe site-ul scarymommy.com, că urăște sentimentul de vinovăție care o cuprinde atunci când decide să nu participe la evenimentele școlare ale copilului său. Iată ce spune aceasta:

„Urăsc sentimentul de vinovăție pe care îl experimentează deseori mamele. Mă opun cu tărie conceptului și încerc mereu să conving și alte mame să renunțe la el. Dar există un aspect al sentimentului de vinovăție care mă prinde de fiecare dată, și implică evenimentele școlare!

Iată care este problema: nu prea vreau să lipsesc de la serviciu pentru a merge la vânătoarea de ouă de Paște, la târgul de carte sau la concursul de decorat prăjituri!

Am patru copii și un al cincilea este pe drum; să-i îmbrac pe copii, să-i fac fericiți și să-i duc la școală și să-i fac să simtă că sunt susținuți de mine și de tatăl lor, este o muncă suficientă. Ca fostă profesoară, înțeleg cât de importantă este implicarea părinților în activitățile școlare ale copiilor, dar asta nu schimbă cât de obositor este și cât de mult nu vreau să o fac. Și uite așa apare acel sentiment de vinovăție pe care îl experimentează (mai) toate mamele.

Prima problemă este momentul în care au loc aceste evenimente și de așteptările legate de acestea. Mă deranjează evenimentele preșcolarului meu de la mijlocul zilei, unde copilul meu va fi singurul care nu va avea un adult, disponibil între orele 11-12 (adică fix în mijlocul programului de lucru) care să-l susțină  Aceste tipuri de evenimente par a fi construite doar pentru mamele cu programe excepțional de flexibile. Dar eu nu vreau ca fiul meu mic să se întrebe unde sunt în timp ce toți ceilalți părinți sunt prezenți. Așa că mă duc sau rog un bunic să meargă, din cauza acelei temute vinovății de mamă.

Îmi place să muncesc și îmi prețuiesc timpul de lucru!

Nu MAI mult decât îi prețuiesc pe copiii mei, desigur, dar în plus față de aceștia. Să fiu părinte în mijlocul zilei de lucru îmi adaugă ore suplimente pe care ar trebui să le petrec terminându-mi treaba, după ce pregătesc felicitările de Sfântul Valentin, îi ajut să decupeze fiecare inimioară și pregătesc prăjiturele pentru petrecerea festivă de la grădiniță. În timp ce privesc alte mame care parcă trăiesc pentru astfel de evenimente din viețile copiilor lor, vina se strecoară și se luptă cu dorința mea de a munci, de a pune preț și pe cariera care mă ajută să-mi întrețin familia.

Cel mai prost mă fac să mă simt întrebările nevinovate din partea copiilor, cum ar fi „Mama, vii azi la școală? Toți părinții vor fi acolo”...

Fiecare dintre aceste conversații implică o dilemă serioasă. Îi învăț valoarea de a te prezenta la serviciu și de a munci pentru familia ta? Sau las totul baltă și vin la școală? Răspunsul, bineînțeles, este că ar trebui să îi învăț că există un echilibru între cele două. Dar acele momente în care trebuie să spun „nu” sunt pline de vinovăție. Soluția mea pentru a-mi oferi un echilibru - și pentru a-i face să se simtă susținuți - a fost să folosesc aceste ocazii pentru a le permite mătușilor și bunicilor implicați să meargă la aceste petreceri și să mă asigur că atât eu, cât și tatăl lor mergem ocazional, atunci când munca ne permite.

De asemenea, încerc să evit ca acele postări alea de pe Facebook, de la petrecerile copiilor mei, să ne facă să ne simțim vinovați. Știți voi, acele postări făcute de mame care ne reamintesc cât de efemer este timpul, că părinții ar trebui să prețuiască fiecare moment. Este prea mult! Zilele sunt lungi și anii sunt scurți, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă prezint la școală la ora 11 dimineața, într-o zi de marți, pentru a decora prăjituri.

Când mă gândesc la mine în copilărie, crescută de o mamă care muncește, nu-mi amintesc de petrecerile din timpul orelor de școală, ci de faptul că mă lua uneori cu ea la serviciu și vedeam ce lucruri minunate făcea, stând la birou și scriind de zor la mașină. Îmi amintesc de mama, care pregătea cina, chiar și după ce a lucrat toată ziua, și mă întreba despre viața mea. Dacă relația mea cu mama a supraviețuit neparticipării ei la fiecare eveniment școlar al meu nesimificativ, la fel se va întâmpla și cu relația dintre mine și copiii mei. Așa că vinovăția să dispară!”, scrie aceasta.