Simona Cernea, Psiholog Clinician, Psihoterapeut cognitiv- comportamental, cu competențe în Terapia sistemică: cuplu, familie, copil, a oferit următoarele informații la evenimentul Qbebe, Școala Părinților Responsabili:
Psihologia alăptării din punctul de vedere al specialiștilor
Nu există o psihologie a alăptării și nici o psihologie a înțărcării pentru că atât alăptarea cât și înțărcarea sunt niște lucruri normale. De la Adam și Eva încoace toate femeile au născut, toate femeile au alăptat și la un moment dat toți copiii au fost înțărcați. Ce putem face din punct de vedere psihologic? Putem trece în revistă diferite curente și diferite școli de psihologie, școli și curente care au atins tangențial și acest subiect, al nașterii, al alăptării și al înțărcării. Dacă ne gândim că Freud a pus bazele psihologiei moderne se spunea în teoriile freudiene că apropierea fizică a bebelușului cu mama, care provine din satisfacerea nevoii de foame, va duce la o dependență psihologică. Psihanaliștii au spus multă vreme copilul nu trebuie ținut prea mult în brațe, nu trebuie mângâiat prea mult, nu trebuie alăptat. De ce? Pentru că se presupunea că mama resimte mult prea multă plăcere fizică din actul acesta și toată voluptatea ei de femeie se transpune pe copil.
După el a venit un foarte bun discipol și prieten, William Steckhal, are o carte foarte frumoasă, Recomandări psihanalitice pentru mame, la fel mergea pe ideea psihanalitică. Acesta spunea că niciun copil nu va mai fi pus la sân după 9 luni pentru că se simte prost. Aceste teorii sunt din anii 40-50. Se mai spunea că mai mult mama beneficiază de pe urma alăptatului și că se creează acest sentiment erotic între cei doi. Dar după aceea a venit John Bowlby care a creat teoria atașamentului. Și el s-a desprins tot din psihanaliști, contează mai puțin, numai că bazându-se pe ce spuneau niște etnologi care studiau maimuțele a spus că nevoia principală a copiilor este de apropiere fizică cu mama, nu neapărat de hrană. Hrana vine pe același loc sau pe loc secundar. Foarte important este să îi dăm copilului apropierea fizică cu mama.
S-a realizat un experiment drăguț, Harlow este cel care l-a efectuat, pe niște maimuțe ce a presupus luarea puilor de maimuță nou-născuți de lângă mamă și au fost băgați într-o cușcă unde aveau pe de o parte o mamă maimuță din fire de sârmă care avea un biberon din care curgea lapte și lângă o mamă maimuță din pluș, care nu avea biberon și nu avea lapte. Puii au ales maimuța de pluș într-o proporție covârșitoare pentru a se cuibări la ea în brațe în detrimentul maimuței reci care le dădea hrana. Au fost trase concluzii că în teoria atașamentului contează ca mama să fie prezentă, să fie acolo, indiferent dacă alăptăm sau nu, indiferent dacă alegem sau nu biberonul.
Un alt om important din psihologie, Donald Winnicott, a adus în discuție termeni ca mama suficient de bună, hrana afectivă. Ce a spus foarte important este despre copil care are trei perioade: perioada de dependență totală până la aproximativ 5 luni când osmoza este foarte importantă (mama cu copilul sunt una), apoi o perioadă de semidependență până spre 1 an și apoi drumul copilului spre independență, când începe să meargă, să circule, să mișune, se diversifică foarte mult.
Alăptarea în vremurile noastre
Înapoi în 2019 nu mai are sens să vă spun, este foarte importantă alăptarea pentru copil, este minunat. Ideea este cât alăptăm și când alăptarea devine o problemă pentru că în diada aceasta nu există doar copilul, sunt 2 persoane – mama și copilul. Atunci trebuie să ținem cont și de mamă, nu doar de copil. Și sunt momente în care alăptarea devine o problemă. Cu toate că sarcina este o transformare enormă a femeii, cu toate că este cumva asemănată cu pubertatea și adolescența prin prisma schimbărilor prin care o femeie trece. De ce trece prin acest travaliu al schimbării? Tocmai ca să poată fi pregătită să își ia rolul de mamă în serios din momentul în care naște. Tocmai pentru a putea să-și primească copilul și să fie atentă la nevoile ei/lui.
Cu toate că se întâmplă această transformare, alăptarea poate deveni o problemă. S-ar putea să nu fie totul atât de fin și de lin. Și când este din punctul meu de vedere alăptarea o problemă? Atunci când ea interferează cu ceea ce mama își dorește, cu idealurile mamei. Să nu uităm, ea va fi femeie în continuare. Atunci când avem de-a face cu o problemă medicală și nu se poate alăpta ce facem? Din punctul meu de vedere, alăptarea trebuie să fie o decizie asumată de către femeie. Vreau sau nu vreau să alăptez? Nu pot sau am putut și nu mai vreau? Nu considerăm o femeie mai puțin mamă dacă se află într-un tratament medicamentos și i se interzice alăptatul. Aș vrea să nu mai emitem judecăți de valoare și să nu ne dăm cu părerea dacă o femeie este mai puțin mamă dacă alege să nu alăpteze.
S-ar putea să nu fie o alegere egoistă, cum spuneau psihanaliștii la început, că nu există femeie fără lapte, toată lumea trebuie să alăpteze, doar din cochetărie spun că nu au lapte. Poate fi cochetărie, dar ce facem cu o mamă singură care poate nu are niciun fel de ajutor și trebuie să se întoarcă la serviciu foarte repede după naștere? O judecăm? La fel dacă vorbim de o problemă medicală. Nu judecăm. Da, este minunat, alăptarea este minunată și poate dura oricât de mult ne dorim. Nu avem o interdicție psihologică, trebuie să înțărcăm la 1 an, la 6 luni, la 2 ani jumătate. Dar nu vreau ca alăptarea să devină o aducătoare de frustrări pentru mamă. Pentru că în momentul în care copilul va crește, alăptat sau nealăptat, hrănit cu biberonul, hrănit la sân, hrănit cu ce vrem fiecare, mama va rămâne cu frustrarea. Și se ajunge la un moment dat când auzim lucruri de genul: eu ți-am dat tot, am făcut totul pentru tine, m-am sacrificat, nu m-am dus la serviciu 3 ani ca să te alăptez pe tine. Nu este vina copiilor noștri. Alegerile noastre nu sunt vina lor. Aș vrea să alegem în cunștință de cauză astfel încât să ne fie bine și nouă și lor.
Ce se întâmplă cu mama după naștere
Mi se pare cel mai greu acceptarea de a spune ceea ce îmi doresc, de a mă informa, de a alege în cunoștință de cauză. După sarcină există depresia postpartum, care nu este o joacă, nu este o glumă. Există baby blues care este normal în 80% din cazuri, apare tristețea că nu mai este burtica, poate nu știu ce să fac cu el. Dar depresia postpartum poate duce în psihoze, poate duce în gânduri suicidare sau pruncucidare (de a mă sinucide sau de a omorî copilul). Ce este mai important în acel moment? Sănătatea psihică a mamei și cum ajutăm mama să treacă peste aceasta sau să o judecăm că nu alăptează? Recomandarea mea este să fiți în primul rând blânde cu voi. Sunt foarte multe informații, sunt mulți de trebuie. Acestea sunt recomandări și din partea Organizației Mondiale a Sănătății și din partea academiilor de pediatrie. Nu sunt însă imperative.
Puteți urmări discursul complet aici:
Urmareste-ne pe Google News
