Bucurestiul demolarilor: top 10 cele mai frumoase cladiri carora le-am spus adio

Hala Matache

In urma cu o suta cincizeci de ani, macelarul Lolescu Matache isi deschide pravalie la intersectia cailor Grivita si Buzesti. Afacerile merg bine pentru macelar, asa ca incep sa se cladeasca incaperi noi care sa atraga nu doar musterii, ci si curiosi. Asa se face ca aceasta hala devine, in scurt timp, unul dintre centrele de interes ale comunitatii din imprejurimi. Matache incepe sa faca negot imediat dupa Razboiul de Independenta (1877) si profita de faptul ca Bucurestiul se afla intr-o perioada de rapida expansiune urbanistica. Dupa zece ani de la inaugurarea ei, hala este inglobata in marea hala construita de Primaria Capitalei pentru a aduce la un loc cei mai renumiti negutatori si cele mai bune marfuri. Locul are un real succes, atat datorita calitatii exponatelor, cat si arhitecturii interesante, destul de neobisnuita pentru o pravalie de orice dimensiuni ar fi fost ea.

Structura metalica a halei prezenta arcade si ogive din fier masiv, organizate intr-o structura de trei corpuri paralele, strabatute transversal de inca un corp comun. Stilul era unul usor brancovenesc, accentul cazand pe ferestrele mari, ovale in partea superioara, si pe jocul cu dimensiunile cladirilor (corpul din mijloc este mai mare, ceea ce face ca intreaga constructie sa para, din fata, un fel de conac). Au existat foarte multe spirite aprinse, mai ales in mediul online, care au sustinut ca Hala Matache trebuie daramata pentru ca nu mai adaposteste decat sucursala unei banci si o farmacie, interiorul fiind unul deplorabil. De asemenea, planurile de urbanism includeau modernizarea zonei (odata plina de cladiri istorice, zona s-a transformat intr-un conglomerat de forme si stiluri in care, desi singura cu valoare arhitecturala, Hala Matache nu isi mai gasea locul). Alte voci au protestat impotriva acestor masuri, considerandu-le abuzive si nenecesare. Cu toate acestea, indiferent de opozitia ONG-urilor, hala a fost daramata pe Primaria Capitalei in martie 2013, cand, profitand de viscolul de afara, autoritatile au trimis buldozerele insotite de jandarmi. Astfel, a fost rasa de pe fata pamantului una dintre cele mai vechi hale, daca nu si cea mai frumoasa.

Christian Tell 16-16A - vila Patzelt

Pe strada Christian Tell, la numarul 16-16A, exista, pana nu demult, o superba vila construita in 1890 dupa planurile arhitectului Oscar Benis, dupa cum spune si arhitectul Silvia Colfescu: "Construita dupa 1890, in stil academist de sorginte neoclasica, vila este situata intr-o gradina de proportii destul de generoase. Imbinarea fericita a volumelor, modul plin de armonie in care au fost concepute arhitectura si decorul cladirii fac din ea un frumos exemplu de locuire urbana civilizata. Pentru orice bucurestean, casa aceasta este un document pretios al identitatii locuitorului Capitalei, ce ne vorbeste despre concetatenii care ne-au precedat ca despre niste oameni demni si iubitori de frumos. Adica exact contrariul a ceea ce se spune astazi despre bucuresteni".

Se spune ca, in aceasta vila denumita si vila Patzelt, ar fi locuit Dimitrie Ghika (1867-1954), diplomat roman, alaturi de fratii sai, Vladimir (monseniorul beatificat de Biserica Catolica) si Alexandru (vestitul pictor). Imobilul s-a aflat in zona Amzei, una protejata de Ordinul Arhitectilor din Romania si reprezenta o adevarata dovada de virtuozitate arhitecturala. Multe ONG-uri au cerut trecerea acestei cladiri in patrimoniu, insa nu au primit raspuns favorabil si frumoasa cladire in stil neoclasic o fost pusa la pamant pe 12 octombrie 2013 de catre Primaria Capitalei, pentru a face loc unui bloc de 5 etaje (22, 5 metri). Au mai ramas doar amintirile si cateva poze ca sa ne aducem aminte de frumusetea vilei construite la ordinul doctorului Patzelt.

Piata Haralambie Botescu, nr. 18

In cazul in care nu stiati inca, aproape toate cladirile din Piata Haralambie au fost declarate monumente istorice, insa acest lucru nu pare sa fi sensibilizat in vreun fel planurile urbanistice ale Primariei Capitalei. De altfel, nici cladirea de la numarul 18 nu a facut exceptie de la regula. Facand parte din ansamblul "Calea Grivitei", construirea acestei cladiri a inceput la mijlocul secolului al XIX-lea, stilul fiind unul eclectic, cu foarte multe obiecte decorative de inspiratie orientala.

Putea fi recunoscuta prin ogivele alungite, ferestrele lungi, inguste si apropiate, combinatia de alb cu bej si roz prafuit si structura tronconica (forma paralelipidecica). De-a lungul timpului, aceasta cladire a fost caminul foarte multor familii instarite, urmand ca dupa al Doilea Razboi Mondial sa fie efectuate lucrari de modernizare la parter, scopul fiind acela de a realiza cat mai mult puncte de acces, semn ca frumoasa vila se dorea a fi oferita spre inchiriere diverselor pravalii. Din pacate, Primaria Capitalei nu a dorit restaurarea ei, iar aurolacii care si-au facut veacul acolo dupa Revolutie nu au imbunatatit cu nimic situatia. Asa se face ca, in momentul in care s-a pus in discutie demolarea vilei, ea nu mai insemna, de fapt, decat fatada si cativa piloni de rezistenta acoperiti cu grafitti-uri. Superbul edificiu s-a vazut rapus de cuvele excavatoarelor pe 13 iunie 2013, sub privirile neputincioase ale tinerilor care nu stiau foarte multe lucruri despre el, dar si al batranilor care au apucat sa il vada in perioada lui glorioasa.

Uzinele Timpuri Noi

La sfarsitul secolului al XIX-lea, au fost construite uzinele Lemaitre, cunoscute mai apoi drept Timpuri Noi. In ele se realizau instalatii industriale pentru cele mai multe dintre fabricile capitalei, plus capace de canalizare, asa cum sunt cele observabile azi in trotuarele Bucurestiului. Desi considerat, in prima faza, monument istoric, grupul de cladiri a fost declasat de Ministerul Culturii si condamnat la demolare.

Ultima bucatica din acest complex era o bijuterie arhitecturala de factura neoromaneasca, prezentand stalpi si ogive ce amintesc de stilul brancovenesc. Culoarea era una neobisnuita pentru perioada in care a fost construita: un albastru luminos care iesea in evidenta printre pastelurile vremii (nisipiu, alb, bej, galben pal, roz prafuit etc.). Prin autorizatia nr. 697/09.08.2010 eliberata de Primaria Sectorului 3, se oferea temei legal de demolare, ceea ce buldozerele s-au grabit sa si faca in luna noiembrie a anului 2011.

Nu a mai putut fi salvat nimic din demolari, iar molozul rezultat, desi ar fi trebuit transportat la marginea orasului, a fost in mare parte imprastiat in zona, uratind totul imprejur. In locul frumoasei cladiri a ramas nu doar un gol spatial, ci si unul sentimental, istoric si arhitectural. Nimic din ce va construi Primaria Bucurestiului nu va putea egala frumusetea sau chic-ul unei cladiri vechi de mai bine de o suta de ani.

Casa Gheorghe Cantacuzino

Gheorghe Zizi Cantacuzino, cunoscut si drept "Granicerul", a fost un print valah, descendent al renumitei familii Cantacuzino, nascut la Paris in 1869. Tatal lui a fost I.G. Cantacuzino, deputat de Valcea in Parlamentul Romaniei, erou in Primul Razboi Mondial si presedinte al Partidului "Totul pentru tara"(1935-1937) care reunea fosti membri ai Garzii de Fier. Potrivit istoricului Doina Vellea, aceasta casa despre care vorbim a fost caminul lui Zizi, care a facut in asa fel incat o parte din parcela proprietatii sa ajunga la legionari.

Acestia din urma au construit acolo o noua cladire care, timp de cativa ani, a functionat pe post de sediu al Miscarii Legionare. Cu toate acestea, intregul complex de pe strada Gutenberg era de o frumusete arhitecturala rara. In ciuda faptului ca era protejata de Legea 422/18 iulie 2001 a monumentelor istorice, cladirea tot a fost daramata si chiar intr-un mod miselesc: luni de-a randul, cativa indivizi au lovit fatada cladirii cu baroase si ciocane pe timpul noptii, inlesnind obtinerea avizului de demolare.

Astfel, pe 22 iunie 2009, Primaria Sectorului 5 a decis desfiintarea imobilului, in ciuda manifestelor depuse de cateva organizatii non-guvernamentale: Asociatia ProDoMo, Asociatii pentru Memoria Identitara "Carpatii" si Observatorul Urban al Ordinului Arhitectilor din Bucuresti. Asa se face ca in mai 2010 frumoasa casa a fost pusa la pamant in mod oficial. Va las cateva imagini, ca sa nu uitati cat de frumos a fost Bucurestiul pana nu demult.

Casa în care a locuit Mihai Eminescu, strada Buzesti

La 121 de ani de cand Veronica Micle si-a pus capat zilelor inghitind o sticla de otrava, casa in care si-a trait povestea de iubire alaturi de Mihai Eminescu a fost pusa la pamant de lamele buldozerelor si de cuvele excavatoarelor.

Dupa o relatie clandestina, desfasurata in capitala austroungara si in scris, dragostea celor doi primeste actul eliberator: Stefan Micle, sotul Veronicai, moare in 1879, iar cei doi incep sa vorbeasca pentru prima oara despre casatorie. Cu toate acestea, banii si distanta (Eminescu se mutase in imobilul de pe strada Buzesti) fac ca iubirea lor sa intre in impas. Lucrurile se amelioreaza in 1882, cand Veronica se muta la Bucuresti, in casa Eminului ei drag. Casa pe care au locuit-o nu atragea in niciun fel prin arhitectura, insa faptul ca i-a gazduit pe cei doi era ceva inestimabil pentru cultura romaneasca.

Din nefericire, imobilul a fost declasat din punctul de vedere al importantei istorice prin Ordinul Ministrului Culturii nr. 2.625/27.10.2010 si daramat cateva luni mai tarziu. La fel s-a intamplat si cu hotelul Marna, unde peotul si iubita lui obisnuiau sa se intalneasca la ceasuri tarzii inainte ca ea sa se mute la Bucuresti. Se preconizeaza faptul ca locul ii va fi luat de un nou bulevard.

Complexul Monumental Vacaresti

"Oamenii nu stiu nici acum ce s-a pierdut prin demolarea manastirii Vacaresti, unul dintre cele mai stralucite monumente pe care le-a avut arhitectura romaneasca", spune arhitectul Gheorghe Leahu intr-un interviu acordat revistei Curierul national. Cel care a avut prima oara ideea construirii acestei manastiri a fost Constantin Brancoveanu, insa a murit fara a mai apuca sa duca planul la bun sfarsit, totul ramanand in grija succesorului la tron, Nicolae Mavrocordat, domnitor de o mare finete si sensibilitate culturala. Mavrocordat a ales "coama dealului Vacaresti" pentru construirea complexului. Lucrarile au demarat in 1715 si au durat pana in 1722, perioada la capatul careia puteau fi admirate curtea si constructia in forma de cruce, in mijlocul careia se afla biserica, un loc special construit pentru domnitor si familia lui, plus staretia- locul destinat calugarilor care ar fi urmat sa slujeasca aici. Avand o lungime de 42 de metri si o latime de 17 metri, biserica a ajuns in scurt timp sa fie considerata cea mai frumoasa piesa arhitecturala din intreaga lume ortodoxa. In 1730, domnitorul Nicolae Mavrocordat moare si este ingropat in aceasta biserica pe care a ctitorit-o cu atata atentie.

Complexul manastiresc isi duce traiul nestingherit pana in 1848, cand comunistii decid ca locul care odata aducea liniste si pace oamenilor sa fie transformat in temnita pentru capii rascoalelor anti-comuniste. Asa se face ca micutele chilii au devenit celule pentru nume precun Nicolae Balcescu, fratii Golescu, Ion Heliade Radulescu, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Mircea Damian si multi altii. Desi adapostea detinuti in chilii, biserica propriu-zisa a fost lasata sa functioneze ca atare pana in anii ‘70, cand Securitatea descopera faptul ca preotul Dumitru Argint inlesnea corespondenta intre prizonierii veniti la spovedanie si familiile lor. La putin timp dupa aceste evenimente, Nicolae Ceausescu vine intr-o "vizita de sistematizare" si e decis sa darame frumoasa constructie pentru a face loc unui... complex rezidential sportiv! Se spune ca insusi dictatorul ar fi fost detinut politic aici in anii '40 si ca acesta este motivul pentru care ar fi vrut sa rada totul de pe fata pamantului. Au urmat o multime de petitii si reclamatii, insa nimic nu a reusit sa il induplece. In decembrie 1986, biserica Vacaresti, o cladire de o valoare arhitecturala inestimabila, a fost stearsa de pe fata pamantului, nemaiputandu-se recupera decat 120 de metri patrati de fresca (dintr-un total de 2500).

Cladirile din fostul cartier evreiesc

Cine ar putea sa isi imagineze azi faptul ca, in perioada interbelica, evreii erau cea mai numeroasa minoritate din Bucuresti? Aproape 11% din populatia se declara de origine evreiasca si era concentrata intr-o zona compacta ce se intindea de la Calea Vacaresti si pana la Calea Dudesti, de-a lungul Dambovitei. Cei mai multi dintre evreii stabiliti aici venisera inca din secolul al XV-lea din Spania, din cauza persecutiilor religioase de acolo si se stabilisera in mahalaua Jignitei, in apropierea Curtii Domnesti si la sud de Sfantul Gheorghe Nou. Multi erau de profesie medici sau negustori, asa ca nu le-a fost greu sa obtina locuri de munca la Curte.

Dupa Unirea Principatelor, o data cu abrogarea Legii Organice, au inceput sa vina din ce in ce mai multi evrei in tara noastra, concentrandu-se in capitala pe strazile locuite de conationali: Sf. Vineri, Vacaresti, Udricani, Mircea Voda, Anton Pann si inceputul Caii Dudesti. Prof. univ. dr. Anca Aurelia Ciuciu spune ca evreii au reprezentat "aportul necesar de spirit citadin si burghez intr-un oras cu o civilizatie traditional rurala". Viata in cartierul evreiesc era una mereu lina: gaseai ceainarii la tot pasul, in care, dupa ora sase seara, se ascultau cantece religioase la gramofon, macelarii si laptarii traditionale (vindeau carne kuser), case mici si inghesuite in care locuiau evreii mai putin instariti (dar care, totusi, reuseau sa isi deschida macar o pravalie, daca nu sa devina oameni de afaceri importanti). Adevarul este ca evreii din Bucuresti erau oameni cu un nivel de trai foarte ridicat, care isi trimiteau copiii la scoala, ii indemnau sa isi cultivele talentul, oricare ar fi fost el, si rareori atrageau atentia autoritatilor prin scandaluri si batai. Pana la jumatatea secolului al XIX-lea, s-au ridicat cateva zeci de sinagogi, insa foarte multe au fost incendiate de legionari sau daramate de regimul comunist, mai tarziu. Arhitectura tuturor cladirilor din Cartierul evreiesc este una minimalista avant la lettre, cu geamuri multe, pentru iluminatul optim, si fatade netede, cu putine decoratiuni.

Ceea ce impresioneaza cu adevarat la ele este capacitatea de a fi practice intr-un mod estetic si de a nu exagera cu detaliile. Rareori se intalnesc balcoane, foisoare aproape niciodata si nici macar lacasele de cult nu prezinta basoreliefuri. Pentru infrumusetare, se folosesc borduri in nuante apropiate, cele mai populare culori fiind albul, bejul, griul si culorile pastel. Multe dintre aceste cladiri au disparut in urma interventiei legionare din anii '40 (cum este cazul Templului Beth Hamidras, situat odinioara pe strada Calea Mosilor, in apropiere de biserica Sf. Gheorghe si incendiat in 1941), a cutremurului din 1977 sau au fost pur si simplu rase de pe fata pamantului de ambitioasele planuri comuniste. Cei si cele care vor sa vada cum aratau cladirile evreiesti din perioada interbelica pot merge pe strada Mamulari, pe strada Iuliu Barasch sau pe strada I. Filibiu. Le veti recunoaste imediat dupa patina vintage si stilul practic-minimalist.

Biserica Manastirii Cotroceni

Constructia Bisericii Cotroceni a inceput in 1679, primul an de domnie al lui Serban Cantacuzino, urmand sa poarte hramul Sfintilor Serghie si Vah, precum si al Adormirii Maicii Domnului. Finalizata, cladirea s-a dovedit a fi de o frumusete extraordinara, atragand atentia multor cronicari ai vremii. Trebuie mentionat faptul ca, la vremea respectiva, Cotroceniul nu era zona rezidentiala pe care o stim acum, ci un sat atestat prima oara in 1598 si luat sub stapanire de domnitorul Serban Cantacuzino in 1660.

Unsprezece ani mai tarziu, Cantacuzino plateste suma de 360 de galbeni urmasilor lui Ghioca Capitanul, stapanul de fapt si de drept al satului, intregindu-si, in acest fel, proprietatea. Constructia bisericii ia sfarsit in 1682 si este dotata cu toate obiectele trebuincioase, printre care si o icoana adusa de la Muntele Athos, despre care se credea ca e facatoare de minuni. Dupa ce a vizitat imprejurimile in anul 1702, calatorul englez Chishul i-a dedicat cateva randuri si Manastirii Cotroceni, pe care a descris-o ca avand forma "unui dreptunghi alungit, zidit din blocuri de piatra cioplita, despartita in chilii pentru vreo patruzeci de calugari, cu locuinta pentru staret, o sala de masa comuna, cuhnie, ca si alte incaperi pentru gazduirea strainilor".

La moartea sa, trupul domnitorului Cantacuzino a fost depus in curtea manastirii pe care chiar a indragit-o si in construirea careia se pare ca s-ar fi implicat activ. Viata edificiului nu a fost una usoara, insa, zidurile vazandu-se nevoite sa faca fata cutremurelor din 1738, 1802, precum si incendiilor din 1718 si 1787, insa ea a fost restaurata de fiecare data. In timpul domniei regelui Carol I, arhitectul Paul Gotterau realizeaza o serie de planuri care cer recladirea palatului regal si modificarea anumitor parti din complexul manastiresc Cotroceni. La putin timp dupa aceea, sub conducerea unui alt arhitect, Gheorghe Cerchez, este refacuta latura de nord a palatului, precum si o parte din fatada bisericii, in 1903.

Urmeaza o perioada de ascensiune pentru aceasta bisericuta, insa totul ia sfarsit in 1947, cand este inchisa definitiv. In perioada 1950-1976, cladirea functioneaza pe post de Palat al Pionierilor, ceea ce inseamna ca sunt demolate unele anexe si construite altele in loc, fara nicio legatura arhitecturala. In 1977, dupa cutremurul devastator si cei 30 de ani in care nu a mai fost deloc consolidata, biserica din Cotroceni se surpa in mare parte, reusind sa fie salvati 80 de metri patrati de fresca, obiecte de cult, precum si ramasitele pamantesti ale celor sase fete domnesti adapostite in pronaos. Este vorba despre osemintele lui Serban Catacuzino, ale lui Iordache si Matei Cantacuzino, fiii sai si ale altor trei membri ai familiei domnesti.

In 2000, Presedintia Romaniei le promite urmasilor familiei Cantacuzino reconstruirea bisericii, iar in iulie 2003 incep constructiile chiar pe platoul interior al palatului. Constructia nu a fost terminata, insa foarte multi arhitecti se arata deja sceptici cu privire la rezultatul final: peretii raman nepictati, lipsesc obiecte de cult, iar structura arhitecturala seamana foarte putin cu memoriul dupa care s-au executat planurile. Ca sa te convingi cum stau cu adevarat lucrurile, fa-i o vizita.

Casa Simona Lahovary

Frumoasa casa de pe strada Dumbrava Rosie, nr. 13, a fost daramata de proprietari in iunie 2010, desi reprezenta un minunat exemplu de arhitectura interbelica. Cu toate ca nu era trecuta pe lista monumentelor istorice, cladirea facea parte din peisajul parcului Ioanid, unde majoritatea celorlalte constructii a intrat deja in patrimoniu. Cladirea avea doua corpuri, unul construit in 1911 si al doilea in 1940 si purta numele primei proprietare, Simona Lahovary, fata omului de afaceri Alexandru Lahovary si doamna de onoare a reginei Maria, despre care se crede ca era de o frumusete rara si de o bunatate aparte. Ea este cea care a stat alaturi de regina prin toate incercarile. Desi suverana a incercat de mai multe ori sa ii rasplateasca atentia cu daruri insemnate, domnisoara s-a multumit cu acest imobil din strada Dumbrava Rosie primit de la tatal ei. Dupa o lupta crancena pentru supravietuire, casa scapa de buldozerele comuniste si este pusa la pamant in mod legal de ultimii ei proprietari. Daca ar fi trebuit sau nu restaurata, voi decideti.
 

Acestea sunt frumoasele de la care ne-am luat la revedere de-a lungul timpului si pe langa care nu avem cum sa ne mai plimbam in zilele frumoase de primavara. Tu mai stii cum era Bucurestiul copilariei tale?

Surse: historia.ro, curierulnational.ro, hotnews.ro, worldwideromania.ro, 121.ro, revistamaria.com, observatorcultural.ro , ziarullumina.ro, emilia-corbu.blogspot.ro, ochiuldeveghe.over-blog.com, infodbd.ro, observatorulurban.ro , casecareplang.ro, b365.ro, bucurestiivechisinoi.ro.

Surse poze: libertatea.ro, realitatea.net, hotnews.ro, observatorulurban.ro, mondonews.ro, rezistenta.net, carpatii2009.blogspot.com, roncea.ro, bucharestunknown.blogspot.com