După 5 sarcini pierdute am decis să adoptăm o fetiță cu sindromul Down, refuzată de zeci de familii. Soțul meu a adorat-o din prima și când copila a împlinit 5 ani am aflat adevăratul motiv

Totul a început cu un gol pe care nici eu, nici soțul meu nu îl recunoșteam cu voce tare. Ne iubeam, aveam o viață stabilă, dar ceva lipsea. Ani la rând ne-am spus că „încă nu e momentul”, până când am înțeles că „am pierdut startul”. Am pierdut sarcină după sarcină și o dată cu ele și speranța de a mai deveni părinți.

Când am decis să adoptăm, am făcut-o cu pași mici și cu inima strânsă. Ne-am spus că vom fi echilibrați, calculați, atenți.

Fiica mea are sindromul Down dar este darul lui Dumnezeu pentru mine, nicidecum o povară

Fiica noastră adoptivă avea doar 18 luni când ne-am îndrăgostit de ea

Niciodată nu voi uita ziua în care am găsit un biletel micuț, înghesuit pe marginea unui pătuț din centrul de copii unde mersesem pentru adopție. Avea doar câteva cuvinte, scrise de mână, tremurate cu emoție: „Nu pot să am grijă de ea. Nu pot să am grijă de un copil cu nevoi speciale, dar merită să fie iubită.” Soțul meu s-a dus direct spre acel copil, hipnotizat parcă de frumusețea lui.

 Era o fetiță de 18 luni, o ființă fragilă cu ochii plini de curiozitate. Fetița avea sindromul Down, o condiție pe care o știam doar din cărți și din discuțiile cu medici.

Am știu că voi avea o fetiță cu Sindromul Down, dar am ales să nu fac avort

Dar ne-am îndrăgostit pe loc de ea, ne-am luat inima în dinți și am semnat actele de adopție.  Primii pași de acasă în familia noastră au fost ezitanți. Ea ne privea ca pe niște străini care îi tocmai îi deveneau părinți.

Soacra mea nu a acceptat-o de la început în familie. Totul s-a schimbat când am aflat adevărul dureros

Am învățat să fim părinți din mers, am mers la terapii, am făcut exerciții, totul cu pași mici. Soțul meu a fost prezent la toate, a ținut-o de mână, a sărbătorit fiecare progres ca pe un miracol. Singura persoană care nu a acceptat-o niciodată a fost  mama lui. A venit o singură dată, mi-a spus că facem o greșeală, că râde lumea de noi pe la colțuri că am adoptat un copil cu probleme și a plecat. N-am mai văzut-o de atunci.

De aceea, când a sunat soneria într-o dimineață, m-am așteptat la un vecin sau la un părinte de la grădiniță. Am deschis ușa zâmbind și am simțit instant cum zâmbetul mi se stinge. Soacra mea venise cu un cadou în mână, ca și cum nu lipsise niciodată din viața noastră. A intrat fără să aștepte invitație.

A spus că soțul meu nu mi-a spus adevărul pe deplin și intrat în living iar în fața copilului nostru, a făcut o mărturisire șocantă. Se pare că micuța noastră era fiica biologică a soțului meu, nepoata ei! Am simțit cum mintea mea refuză să proceseze. Nu pentru că nu ar fi avut sens, ci pentru că schimba tot ce credeam că știu.

Fiica noastră era rodul unei relații scurte de dinainte de căsătorie

Mi-a spus că a fost vorba despre o relație scurtă înainte de căsătorie. Că pierderile de sarcină prin care am trecut în primul an de căsătorie l-au devastat și, când a aflat că mama copilului l-a dat spre adopție, a știut că trebuie să facă parte din familia lui.

„Am șase copii sub șase ani și consider că familia mea nu este întregită. O să mă opresc din făcut copii când voi simți”

Am simțit doar o durere adâncă, tăcută. I-am spus că aș fi iubit-o oricum. Că nu adevărul despre origine m-ar fi distrus, ci faptul că am fost mințită atâta timp. Soacra mea a intervenit și a spus că tăcerea a fost necesară, că lumea judecă, că rușinea ar fi fost prea mare. Atunci am înțeles totul. Nu fusese niciodată vorba despre sindromul Down. Fusese vorba despre imagine, despre rușine și despre ce ar spune alții.

Seara, am privit-o dormind pe fiica soțului meu ținându-și iepurașul strâns sub bărbie. Am știut atunci că adevărul va veni într-o zi și pentru ea. Dar am mai știut ceva, nimic nu va schimba faptul că este fiica mea. Nu am iubit-o din obligație, sau că era fiica biologică a omului pe care îl iubesc, ci am iubit-o pentru că m-a făcut mamă.