Sunt o mamă oribilă dacă îmi exclud copilul mort atunci când mă întreabă cineva câți copii am?

Am avut trei copii, am mai rămas cu doi...

Sunt mama a trei copii. Luca are 12 ani, Ava are 4 ani, iar Ionuț are 6 ani, pentru totdeauna, în ceruri. A murit într-un cumplit accident pe o barcă și de atunci nimic nu a mai fost la fel.

Totuși, am observat ceva ciudat când oamenii mă întreabă câți copii am. Văzând imediat diferența de vârstă dintre Ava și Luca, mulți dintre ei sunt curioși de ce este atât de mare. Unora le răspund acestei întrebări personale că între ei am mai avut o naștere, dar din păcate fiul meu a murit, altora prefer să nu le spun nimic.

Un copil de numai 2 ani a murit de ziua lui, în timp ce familia îi pregătea petrecerea surpriză. Părinții nu au avut timp să reacționeze

Până când vin la noi acasă și văd poze pe perete cu noi cinci, ca familie fericită. Așa a apărut întrebarea care mă bântuie: sunt o mamă oribilă pentru că nu-l menționez mereu pe copilul meu mort?

Nu încerc să șterg amintirile cu copilul meu mort! Pur și simplu mă doare numai când o spun...

Pe de o parte, simt că atunci când răspund doar cu numărul copiilor în viață, fac o nedreptate imensă. Ca și cum aș șterge o parte din mine, ca și cum aș întoarce spatele unei iubiri care există chiar și în absență.

Dar pe de altă parte, simpla rostire a poveștii mele de viață mă aruncă într-o prăpastie emoțională. Iar uneori, nu am energia să explic de ce am avut trei copii și au rămas doi, și nici să gestionez reacțiile interlocutorilor mei.

Nu mi-am imaginat niciodată că un răspuns atât de simplu poate deveni un act de autoapărare. Nu din rușine, nu din uitare, ci din nevoia de a putea merge mai departe fără să mă sfâșii în bucăți de fiecare dată.

Când copilul meu a murit, am simțit o durere profundă, în fiecare celulă din corp...

Judecata celorlalți mă lovește mai tare decât întrebarea

Au fost oameni care, după ce au aflat povestea mea, au avut reacții brutale. O cunoștință mi-a spus direct că modul în care răspund este o formă de trădare față de propriul copil. M-am simțit îngrozitor.

O altă persoană mi-a zis că nu voi putea găsi niciodată liniștea dacă nu vorbesc despre el ori de câte ori se ivește ocazia și că tăcerea e un semn de lașitate. O altă părere, și poate cea mai dură, a venit de la cineva care mi-a spus că dacă aș fi fost o mamă destul de puternică, aș fi putut integra pierderea în viața mea fără să ocolesc întrebarea.

Mi-au rămas în minte cuvintele lor, chiar dacă nu cred că mă cunosc suficient de bine încât să le dea dreptul să mă judece. Dar m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva lumea mă vede mai rece, mai distantă, mai puțin mamă doar pentru că aleg uneori să mă protejez.

Adevărul este că nu există o manieră corectă de a trăi durerea pierderii unui copil. Este un drum pe care îl străbați singură, chiar și atunci când ai oameni în jur care te iubesc. Uneori ești în stare să vorbești și să împărtășești, alteori ai nevoie să păstrezi liniștea.

Iar faptul că aleg să răspund într-un fel sau altul nu mă face o mamă mai bună sau mai rea. Sunt doar o mamă care încă încearcă să se ridice, să se repare, să-și ducă povestea mai departe fără să se frângă. Dacă nu menționez întotdeauna numele copilul meu mort nu este din lipsă de iubire, ci din abundența acesteia.