O astfel de poveste a avut-o ca personaj principal pe Annie Reneau, mămică şi bloggeriţă la scarymommy.com, care a decis că o confesiune sinceră şi curajoasă îi va face pe mulţi oameni să se gândească de două ori înainte să judece şi să renunţe la gândirea de tipul "eu niciodată nu aş..." Fiecare este liber să completeze spaţiul gol cu ce consideră, însă Annie este exemplul viu de mămică care se ghidează după principiul "niciodată să nu spui niciodată".
"Când s-a născut primul meu copil, am simţit imediat atât dragostea nemărginită a unui părinte, dar şi intensitatea responsabilităţii care îi cade pe umeri. A fi părinte înseamnă un job full-time, iar prioritatea principală este aceea de a-ţi ţine copilul în viaţă şi în siguranţă. Dacă un părinte îşi iubeşte într-adevăr copilul, dacă este implicat, dacă îi pasă, atunci cum este posibil să "uite" de el? Cum pot permite să se întâmple astfel de lucruri sub ochii lor?
Am ştiut mereu unde este fiica mea, atunci când era sub supravegherea mea. Eram convinsă că eu nu aş fi capabilă să îmi uit copilul niciunde, sub nicio formă, în special să îl las singur într-o maşină. Eram convinsă de acest lucru. Până când mi s-a întâmplat şi mie", se confesează Annie pe blogul ei.
Continuăm lectura cu sufletul la gură... Ceea ce este mai rău urmează în rândurile de mai jos:
"Cea de-a doua fetiţă a mea tocmai ce se născuse, avea 5 sau 6 săptămâni. Cea mare avea 4 ani. Toţi părinţii de preşcolari ştiu cât de zgomotoşi pot fi aceştia. [...] Într-o bună zi, familia mea avea nevoie de alimente şi deja trecuse de mult ora cinei. Mai trebuia să facem o oprire la un supermarket, aşadar mi-am lăsat soţul şi fetiţa mare acasă, pentru a începe ei pregătirile. Am decis să îmi iau bebeluşul cu mine, în caz că se trezeşte şi trebuie alăptat. Cele 15 minute până la supermarket s-au scurs în linişte. Nu mi s-a mai întâmplat asta de mulţi ani. În mintea mea era setată ideea că un drum făcut până la magazin în linişte deplină însemna un drum făcut de una singură. Creierul meu aşa a perceput lucrurile şi am acţionat în consecinţă când am ajuns.
Am ieşit din maşină, am încuiat-o şi am traversat parcarea. Am luat un coş de cumpărături şi am mers în partea din spate a magazinului pentru a găsi produsul de care aveam nevoie. Am luat produsul de pe raft şi am tras de scăunelul de copii din interior, pentru a face mai mult spaţiu. Acela a fost momentul în care am realizat ce am făcut [...] Am abandonat coşul şi am luat-o la fugă, dar aveam impresia că fug prin melasa. Zgomotele din magazin păleau în faţa bătăilor inimii mele. Am ajuns la maşină şi am deschis portiera. Acolo era îngeraşul meu de abia născut, dormind liniştită în scăunelul ei. Soarele apunea şi era o vara temperată, aşadar nu era deloc cald în maina. Stătuse singură cel mult 5 minute."
Am învăţat o lecţie valoroasă azi. Nu sunt invincibilă. Am fost şi sunt un părinte implicat şi atent. Copiii mei înseamnă totul pentru mine. Dar o combinaţie nefericită de circumstanţe şi lipsa acută de somn au avut ca rezultat o întâmplare pe care nu mi-am putut-o imagina niciodată.
Nu îmi este frică de judecată. Îmi cunosc inima de mama, dar am descoperit un adevăr crunt, acela că există posibilitatea să comitem greşeli, iar în unele cazuri acestea pot fi tragice şi ireversibile. Nici nu îmi pot imagina câtă suferinţă cunoaşte în viaţă un părinte care şi-a pierdut în acest mod oribil copilul.
Sunt convinsă că există riscul ca oricăruia dintre noi să i se întâmple aşa ceva, fie că recunoaştem, fie că nu. După ce am trecut eu însămi prin experienţa aceasta, nu voi judeca niciun părinte care, într-un moment de panică şi groază, se va afla pe partea greşită a portierei... afară."
Vouă vi s-a întâmplat vreodată aşa ceva?
Sursa: scarymommy.co; facebook.com
Urmareste-ne pe Google News
