J: Eu și cu soțul meu eram căsătoriți de 10 ani înainte să luăm decizia de a avea copii. Am așteptat să îmi termin doctoratul, astfel încât să mă focusez strict pe maternitate. Înainte să se nască fiul nostru, citisem cărți despre sarcină, naștere și educație.Vedeam rolul de părinte ca fiind cel mai important în viață. Am luat foarte în serios siguranța copiilor. Am pus garduri de protecție în casă, prizele erau acoperite, mobila masivă atent lipită de perete. M-am consultat cu mulți doctori înainte să îl nasc pe fiul meu. Am ales cel mai bun scaun auto pentru copil, după ce am făcut o analiză atentă a opțiunilor de pe piață. Orice discuție legată de protecția copilului îmi trezea interesul.
M: Cum era Jenna?
J: Era o fetiță frumoasă și fericită. Avea păr închis la culoare și ochi mari, albaștri. De fiecare dată când mergeam la plimbare ne oprea câte un străin pentru a-i admira ochii. Era un copil relaxat și îi plăcea să iasă din casă. Era atentă la tot ce se petrecea în jur și iubea fluturii și florile.
M: Poți să ne povestești despre ziua în care ea a murit?
J: În acea zi ieșisem din rutina zilnică. Era ziua în care îmi reluam activitatea la serviciu. În loc să facem doar o singură oprire, și anume la bonă, am făcut două: a trebuit să îl lăsăm și pe fiul meu la grădiniță. După ce l-am lăsat pe el, eu și cu Jenna ne-am continuat drumul, cântând împreună în mașină. Nu doream să o las să adoarmă, deoarece voiam să facă asta în casa bonei, iar seara să fie suficient de odihnită încât să mai putem petrece și noi timp cu ea. Dar a adormit între timp. Îmi făcusem un plan bine pus la punct, chiar vizualizam în detaliu cum o voi ridica încet din scaun, cum o voi duce în casa bonei și cum voi vorbi în șoaptă, astfel încât să nu îi tulbur somnul.
M: Ce s-a întâmplat apoi?
J: Știu că este greu de înțeles, dar în creierul meu a avut loc o schimbare radicală a direcției gândurilor mele, în timp ce îmi continuam drumul înspre locul de muncă. La un moment dat, eram convinsă că am făcut tot ceea ce îmi imaginasem adineauri. Eram convinsă că deja o lăsasem pe Jenna la bonă. Mă gândeam la treburile pe care trebuie să le rezolv la lucru, mailuri care așteptau răspuns și o ședință care urma să aibă loc. Nu am vorbit la telefon, nici măcar nu am ascultat radio. Când am ajuns la universitate, mi-am luat geanta și am părăsit mașina. M-am gândit la Jenna și chiar am discutat despre ea de câteva ori în orele care au urmat.
M: Ce s-a întâmplat când te-ai întors la mașină în după-masa aceea?
J: Era o zi călduroasă de miercuri, cu temperaturi de 33℃. Abia așteptam să o iau de la bonă, dar când am urcat în mașină și am vrut să îmi pun centura de siguranță, m-am uitat în oglinda retrovizoare și am văzut-o în scaun. Am simțit oroare, panică! Am luat-o în brațe și am sunat imediat Salvarea, dar mi-am dat seama că ea deja murise. Am realizat ceea ce se întâmplase. Este imposibil să descriu disperarea și durerea care m-au cuprins atunci. A trebuit să mă așez, deoarece simțeam că se scurge toată viața din mine. Îmi doream să mor.
M: Care a fost reacția oamenilor din comunitate? Știm că presa a prezentat cazul scurt și la obiect: "O fetiță de 11 luni a murit după ce mama sa, Dr. Jodie Edwards, a uitat-o în mașina supraîncălzită."
J: Unii doreau că eu să fiu închisă. Alții credeau că am fost sub influența drogurilor sau că nu mi-a păsat de siguranța copiilor mei. Am fost acuzată în comentarii pe rețelele de socializare și pe bloguri.
M: Cum a fost relația cu soțul tău după tragicul eveniment?
J: I-a fost și lui foarte greu, dar s-a comportat exemplar. Nu a fost nicio secundă furios pe mine.Mereu mi-a spus că nu are ce să îmi ierte și că înțelege felul în care s-au petrecut lucrurile.
M: Cum trăiești tu cu ceea ce s-a întâmplat?
J: Imediat după ce a avut loc tragedia, mi-am făcut un control neurologic. Apoi am început să studiez felul în care funcționează creierul nostru, pentru a găsi o explicație rezonabilă. Stresul și oboseala sau schimbarea unei rutine zilnice pot păcăli creierul. Este suficient să îți schimbi obiceiurile într-o zi și să vizualizezi în detaliu felul în care se petrec unele lucruri pentru a convinge creierul că acestea chiar au avut loc.
M: Te-au ajutat aceste explicații?
J: M-au ajutat să înțeleg. Poate mă vor ajuta să mă iert, dar nu mă fac să mă simt mai bine.
M: Te-ai iertat?
J: Este un proces continuu. Știu că mi-aș fi dat viața pentru ea. Îmi este extrem de greu să trăiesc cu ideea că eu sunt vinovată pentru moartea ei. Este ceva cu care mă lupt în fiecare zi.
M: Mulți părinți din Canada și Statele Unite ale Americii sunt cercetați în cazuri de ucidere din culpă a propriilor copii. Ce părere ai despre acest lucru?
J: Părinții care își uită accidental copiii în mașină sunt deja condamnați la o viață plină de amărăciune și durere. În multe cazuri, ei deja sunt tratați ca niște criminali de către comunitate. Este suficient.
M: Ce pot face părinții pentru a preveni astfel de tragedii?
J: De atunci îmi pun mereu câte un obiect pe bancheta din spate, fie o geantă, fie o sacoșă, un portofel, un telefon. De fiecare dată când pornesc cu fiul nostru către casa bonei, o rog să mă sune cât timp suntem pe drum. De fiecare dată când îmi pun unul dintre copii în scaunul de mașină, port o brățară. Nu mi-o dau jos decât în momentul în care îi scot din mașină și îi las în locația în care ajungem. Îmi verific bancheta din spate de fiecare dată când închid mașina.
M: De ce ai acceptat să vorbești cu noi?
J: Sunt o persoană extrem de discretă. Este dificil pentru mine să povestesc lucruri atât de intime și de dureroase, dar m-am forțat să fac asta din dorința de a trage un semnal de alarmă tuturor părinților care cred că lor și copiilor lor nu li se poate întâmpla așa ceva.
Sursa: www.macleans.ca
Urmareste-ne pe Google News
