Povesti de mamici: intarcarea, decizia mamei sau a copilului?

Povesti de mamici: intarcarea, decizia mamei sau a copilului?

Gabriela Paladi - Redactor

Intarcarea este unul dintre delicatele momente dintre mama si pruncul ei, este o decizie extraordinar de dificila pentru mama sau un semn de independenta precoce pentru copilas, este o "despartire" care poate fi greu inteleasa de copil sau amanata in fiecare zi de mama.

Intarcarea este acel moment in care bebelusul se desparte de sanul mamei, cand refuza sau ii este refuzata hranirea cu laptele matern. Poate fi dificil sau nu, insa dilema cea mai mare a unei mamici este daca sa intrerupa ea alaptatul sau sa lase copilul sa isi urmeze propriul instinct. Mai jos iti oferim cateva dintre povestile mamicilor bloggerite, cititoare de Qbebe, povesti cu si despre intarcare:

EU AM INCREDERE IN INSTINCTELE MELE ...

de Cosmina Tanase, visedulci.blogspot.com

„O fata are trei vieti : prima cand se naste, a doua cand se casatoreste si a treia cand devine mama", este o replica intr-un film indian care mi-a ramas in minte. Sa fi mama e cel mai minunat servici din lume, cel mai bine platit, nimic nu poate sa bucure o mama mai mult decat zambetul copilului ei, rasul zglobiu, imbratisarile atat de stranse. . . Pentru mine e totul!!! Zambetul Karynei cand ma zareste, imbratisarea stransa a lui Noemy cand vine de la gradinita si imi spune „mami mi-a fost dor de tine!", nimic pe lumea asta nu poate compensa asa ceva, si nici o bogatie oricat de mare ar fi nu poate egala ceea ce primesc de la fetele mele.

Cand o alaptam pe Noemy am citit foarte multe lucruri despre Alaptare si despre intarcare, am citit experiente pe diferite forumuri, care m-au facut sa ma gandesc cu groaza la acel moment. Nu mi-am dorit sa o intarc pe Noemy, era mult prea frumos momentul in care o alaptam, un moment atat de unic si de special pentru o mama si copilul ei. As fi continuat. . . nu am idee cat desi toata lumea ma intreba „cum? Ii mai dai si la varsta asta? E mare, ar trebui sa o intarci!". Decizia de a o intarca nu a fost nici a mea nici a ei! Mi-am mai dorit un bebe si soarta a facut sa raman insarcinata cand Noemy avea doi ani fara o luna. Atunci a trebuit sa o intarc deoarece trebuia sa fac un tratament, si as fi riscat sa se duca in lapte.

A fost un moment pe care nu mi l-am dorit, dar daca trebuia . . . cu strangere de inima i-am spus fetitei mele : „mami are buba si nu mai poate sa iti dea sa papi lapte, si tu esti fetita mare si papi lapte din cana". Cred ca cel mai greu mi-a fost mie! Noemy a mai incercat dar ii aduceam aminte ca am buba, ca i-am spus, si ca sa intaresc cuvintele mele, mi-am facut cateva semne cu creionul dermatograf si i le-am aratat. O saptamana a incercat printesa mea insa am ramas pe pozitie, i-am repetat ca mami are buba, apoi a uitat si nu a mai incercat! Eu am avut dureri pentru ca mi s-au umplut sanii de lapte si erau tari. Singurul lucru pe care il puteam face era sa tin comprese reci!!! A fost o perioada grea dar am trecut peste ea impreuna cu fetita mea!

Pe Karyna inca o alaptez, nu am idee cum va fi cu ea, cum voi proceda, dar o voi alapta si pe ea cel putin tot atat... Eu am incredere in instinctele mele si in fetele mele, ele stiu cel mai bine ce le trebuie corpului lor pentru dezvoltare armonioasa!!!

UN SUBIECT DELICAT

de Cristina Popov, ozzy.ro

Nu stiu de unde sa incep si mai ales cum. Si recunosc ca daca n-ar fi fost invitatia qbebe.ro sa scriu despre asta, nici n-as fi scris. De fapt, invitatia era sa scriu despre cum l-am intarcat. Care intarcat?
Au fost citeva tentative timide de a ii rari macar mesele. Atita vreme cit nu sunt in preajma (am bona, stiu, nu v-am povestit despre asta, dar promit ca o sa o fac), adica maxim 6 ore pe zi, nu are nici o problema. Isi vede de viata lui. Cind apar, s-a rupt filmul. Am rezistat, cit am rezistat, mai mult sau mai putin in functie de zi, insa la final am cedat mereu. Apoi ...nu stiu, i-a mai crescut un dinte, apoi a facut febra, apoi pojarel, etc, milioane de motive ca sa nici nu ma mai gindesc la asta, dapai sa fac ceva.

Cum altfel poate sa fie cind timp de un an si jumatate am avut arma suprema. Hm, poate arma nu e bine spus, suntem o familie de pacifisti. Am avut puterea, magia de a opri plinsul, de a potoli foamea si setea, de a aduce somnul, de a alunga durerea, practic de a face un copil fericit oricind, oriunde, just like that. Asta a insemanat pentru mine alaptarea. Nu e un lucru la care sa poti renunta usor si aici ma refer si la el si la mine, in aceeasi masura.

Si atunci de ce sa o fac? Pentru ca simt ca a venit timpul. E greu de explicat si delicat, dar asa simt (si nu, nu are nici o legatura cu ce a spus pediatrul, gindurile astea sunt de dinaintea vizitei). Cred ca acum totul e psihologic, e alint, e apropiere, dar nici astea nu mai sunt cum erau cind era mai mic. Vine la mine, cere, daca ii dau e multumit, in 2 minute a si plecat, daca nu, e jale. E vorba de o confirmare/ reconfirmare de care are nevoie. E ca atunci cind imi face semn sa ma asez pe canapea linga el: daca ma asez, e bucuros, daca nu, vine dupa mine si protesteaza si nu renunta pina cind nu ma asez. E la fel si cu alaptatul, a devenit ceve ce trebuie sa fac, la comanda imperativa, chiar daca de multe ori are privirea care pare sa zica: "nu vroiam cu adevarat, te testam". Alta data e doar alint sau un mod placut de a incheia ziua.

M-am gindit si cel mai simplu mod de a incheia alaptarea e sa vina din partea lui. Ceea ce nu pare ca o sa se intimple in curind. Apoi ar mai fi varianta (in care nici eu nu cred) sa se opreasca, asa, brusc, laptele. Slabe sanse. Nu stiu cum sa fac sa nu fie nici prea traumatizant (de exemplu, plecat de acasa o saptamina), dar nici sa nu devina total dependent de mine, pe viitor, ca structura psihica. E vorba de (taiat) legaturi. Si nu prea ma pricep la asta. Sugestii?

DIN NOU DESPRE INTARCARE

de Iulia Cosma, lapieptulmamei.blogspot.com

Rãspund cu mare plãcere cererii celor de la Qbebe si adaug câteva rânduri postãrii despre sfârsitul alãptãrii sau întãrcare, termen pe care încã nu-l îndrãgesc !
Scriam acum doi ani (2 ani ???) cum a renuntat Mãriuta la alãptare si cât de natural s-au petrecut toate. Ce n-am spus si cred cã trebuia precizat, e cã de la 1, 5 ani nu mai sugea noaptea. A...nu din proprie initiativã :), ci îndrumatã de tãticul ei cu care povestea noaptea, pânã când si-a dat seama cã odihna de noapte e cu adevãrat pretioasã !

Nectaria are în curând 1, 5 ani si nu intentioneazã sã renunte la lãpticul preferat. Iar eu nu am motive s-o încurajez, dar când vine vorba de noapte... e o altã poveste. Tati însã nu mai e dornic de conversatii nocturne, asa cã mã trezesc încã de n ori pe noapte (ba ies dinti, ba o doare burtica, ba una, ba alta...) si pot sã aplic toate uleiurile presate la rece din lume, cearcãnele mele pur si simplu nu vor sã disparã!

Partea bunã e cã aceste conditii sunt prielnice rugãciunilor de noapte! Doamne, ajut-o sã doarmã, Doamne, dãruieste-mi si mie mãcar o noapte de SOMN...

Totusi, convingerea mea a rãmas neschimbatã; copilul renuntã singur definitiv la alãptare în momentul în care e pregãtit, iar fortarea întãrcãrii îi face rãu si mamei si copilului (ca orice fortare, de altfel: a nasterii, a a diversificãrii etc.).
Dacã Domnul îngãduie si suntem sãnãtosi, Nectaria va avea acelasi drept ca sora ei, adicã sã primeascã lãptic cât va dori.

CUM AM INTARCAT-O PE MIRUNA

de Iuliana Gheorghe, nasterea-amintiredenesters.blogspot.com

Unul dintre cele mai dificile momente din viata cuplului "mamica-bebe " este momentul in care mamica decide ca cel mic sa fie intarcat,adica sa nu mai primeasca laptic de la san.Parerea mea in urma experientei traite este ca acest moment ar trebui decis de ambii parteneri ai cuplului "mamica -bebe"pentru ca vine o varsta a copilului cand el este preocupat mai mult de alte lucruri decat de san si atunci este un moment bun ca sanul sa nu mai fie oferit prea des si sa incerci sa-l faci pe micut sa uite....

In cazul meu nu s-a intamplat asa si asta datorita faptului ca nu am avut o nastere normala. Am avut o nastere prin cezariana, traumatizanta, dupa care am fost destul de bulversata emotional asa ca secretia mea lactata a fost complet insuficienta de la inceput...Oricat am incercat in perioada respectiva,nu am reusit sa scot mai mult de 20-30 ml laptic de fiecare data cand ma mulgeam si n-am reusit sa o satur niciodata pe Miru doar din san...Mi-amintesc ca am avut vreo doua zile in care am stat doar cu copilul in brate incercand sa-i dau san,ne chinuiam amandoua (ea sa suga eu sa-i ofer sanul) pana cand ea adormea extenuata pret de doua minute dupa care se trezea urland de foame iar eu nu mai aveam nici resurse fizice nici psihice sa mai fac fata situatiei...

Am incercat sa ma mulg si sa-i pun lapticul in biberon convinsa fiind ca nu reusesc sa atasez copilul la san (precizez ca nu am urmat nici un curs de pregatire pentru nastere,iar la maternitatea in care am nascut nu a avut nimeni rabdarea sa ma invete cum sa alptez,asa ca am intrat in aceasta poveste complet nepregatita si imi regret acum deciziile de atunci )...N-am reusit sa scot din sanii mei decat o cantitate infima de lapte si bineinteles ca necesarul copilului meu era mai mare asfel incat,cu toata completarea de lapte praf pe care i-am dat-o de la inceput copilul meu nu a luat nici un gram greutate intre 3 si 4 luni si acela a fost momentul in care am decis sa nu mai contnui povestea mea de chin cu alaptarea.Eram atat de obosite si eu si ea incat eu plangeam tot timpul ca nu sunt in stare iar ea era extenuata si nu mai reusea sa-si ia cantitatea de lapte necesara din biberon...

Poate ca n-am avut suportul emotional de care as fi avut nevoie,poate ca tulburarile mele hormonale au fost mai intense decat ar fi trebuit...cert este ca ,cu toata durerea pentru ca nu-mi pot urma dorinta apriga de a alapta am decis devreme in viata fiicei mele sa-i ofer doar biberon.Eram constienta de beneficiul alaparii,mi-am dorit din tot sufletul sa fac asta,dar ,ca in toate momentele esentiale din viata,vine unul in care trebuie sa accepti ca nu poti merge mai departe si sa iei cea mai buna decizie pentru toata lumea.Si asa am inceput sa-i dau doar laptic cu biberonul,tinand-o strans la pieptul meu,desmierdand-o si incercand sa-i strecor biberonul in conditii care sa-i aminteasca cat mai mult de san...

Asa am decis eu...si acum cred ca in starea emotionala de atunci si in conditiile create de ea,am luat cea mai buna decizie pentru amandoua.Imi pare rau ca nu a fost alfel.Mi-ar fi placut si mie sa alaptez prin parc un copil marisor de un anisor care isi doreste cu ardoare sanul...Dar n-a fost sa fie ! Fiecare are propria lui poveste in viata asta...Asta a fost a mea !

MAREA INCERCARE: INTARCAREA

de Ralu, taraluihabarnam.blogspot.com

Nu, nu, nu s-a întâmplat minunea. Uneori cred cã nici n-o sã se întâmple vreodatã, alteori, când dã optimismul pe dinafarã, realizez cã n-o sã dureze la nesfârsit :)

Înainte de nastere aveam o idee foarte vagã si totalmente gresitã despre viata cu un bebelus, alimentatã la greu de modelele din jur (si când zic jur, imaginati-vã reviste, tv, vedete, forumuri, medici, cunostinte, tot tacâmul). Era cam asa, de-a dreptul idilic: bebelus îmbrãcat tot în alb, dormind cu-n zâmbet angelic pe fatã în pãtut, o brizã miscând usor perdelele din camerã, bebelus sugând regulamentar câte 15 minute odatã la 3 ore, ore pe care mama seninã le are pentru ea. Mai o cinã gustoasã pentru familie, mai o cafea cu prietenele, mai un film relaxant, întelegeti voi.

Aham, try this: bebelus care nu stie ce-s alea grafice de crestere, hrãnire la program, curãtenie ori altã mâncare decât tâta. Bebelus care cere hranã în momentul în care i se face foame, si cere imperios, nu asa, oricum. Bebelus care n-are de gând sã renunte si sã astepte pânã bate gongul prescris de medici. Filme vãzute cu bebelusul agãtat de sân, pentru cã alea 15 minute or fi functionând în teorie, da' nu stiu cum se face cã la noi n-au mers niciodatã. Cãlcat de haine cu bebe în wrap, ocazional dansând în acelasi timp, ca sã adoarmã odatã (bine, m-am lãsat repede de cãlcat, am rãmas doar cu plimbatul si dansatul dupã o vreme).

Am scris de mai multe ori de norocul incredibil pe care l-am avut de-a gãsi pe forumuri mãmici bine informate si gata sã ajute cu-n sfat, c-o idee, cu-n articol lãmuritor, cu-n studiu de specialitate. Sunt foarte sigurã cã fãrã sprijinul lor alãptarea ar fi fost cu totul altfel pentru noi. Sau n-ar fi fost aproape deloc, mai degrabã. Datoritã lor am ajuns sã citesc foarte mult despre alãptare, despre mecanismele ei, despre cât de importantã e (si nu doar pentru bebelus). Datoritã lor am avut parte de sprijin atunci când credeam cã nu mai pot. Ele au avut întotdeauna rãbdare sã-mi arate si sã-mi explice ce nu fac bine si cum as putea schimba lucrurile astfel încât alãptarea sã decurgã lin. Fãrã ele as fi renuntat demult.

Bine, chiar si cu ele am avut de multe ori momente în care as fi fãcut orice altceva, numai sã nu mai am de alãptat. Nopti de groazã în care as fi dat orice sã nu mai aud "'titaaaa" de 5-7-12 ori pe noapte. Mi-a trecut de multe ori prin cap cã poate dupã întãrcare ar fi venit în sfârsit noptile dormite integral (din fericire am auzit destule povesti de-ale mamelor care au întãrcat numai ca sã trebuiascã sã pregãteascã apoi sticlute cu formulã la miezul noptii, asa cã am renuntat la idee). Noptile de somn au venit ele pânã la urmã, ceva mai tîrziu decât le asteptam eu :D, dar au venit. Mai sunt si acum treziri, în principal pentru olitã, dar de aproape fiecare datã adoarme singurã apoi, nu mai are nevoie de "ajutor" pentru asta.

Ori de câte ori m-au bãtut gândurile de întãrcare am renuntat pentru cã efectiv n-as fi stiut cum s-o fac. Am exclus din start metodele atât de populare pe forumuri ori prin parcuri/grupuri de mãmici, alea cu plasture/cariocã/mustar/piper/ketchup (!!!) pe sân, menite sã traumatizeze copilul în asa hal încât sã-i piarã pe vecie pofta de a mai cere lapte de la mama. Din aceeasi serie de întãrcãri traumatizante face parte detasarea copilului la bunica/mãtusa/vecina binevoitoare care sã-l tinã câteva zile, pânã uitã de tâtã. Groaznic, nu? Pe lângã cã dispare sânul, punctul de reper al copilului în primele luni de viatã, ce stie el cel mai cald, mai aproape si mai alinãtor la îndemânã, dar mai dispare si persoana atasatã de sân, cu al cãrei miros si atingeri e obisnuit de când se stie.

Ar fi mers poate varianta cu o întãrcare empaticã, însã cu o altã mamã, nu subsemnata. Una cu infinite rezerve de rãbdare si dragoste, care sã poatã explica la nesfârsit, care sã accepte mult mai multe decât sunt eu gata s-o fac. Dar asta nu-i despre mine, sã revenim. Am ales deci varianta cea mai ok pentru amândouã, si anume întãrcarea condusã de copil - sau baby led weaning - (care încã o mai conduce, nu stie nici ea pânã când!). Desi în primele luni, când stãtea ore întregi la sân, mi se pãrea cã n-o sã se mai desprindã niciodatã, cã sunt sortitã sã mor cu ea de tâtã, uite cã minunea se întâmplã. De mult, în mod constant. Sunt din ce în ce mai multe zile în care nici nu mã mai gândesc la mine ca la o mamã care alãpteazã. Dacã ar fi sã lucrez cu medii, la început aveam probabil 10 ore de supt pe zi (nu, nu e o gresealã!) pentru ca astãzi sã avem poate 5 minute. Cel mai adesea cere la culcare, uneori când se loveste si din când în când noaptea, dacã se trezeste mai amãrâtã si nu adoarme repede la loc. Probabil nu va mai dura mult pânã sã avem zile întregi fãrã supt (vise?).

Chiar dacã parcursul nostru n-a fost întotdeauna lin, senin (si asta din motive ce tin exclusiv de mine, de neputinta mea de-a lãsa lucrurile neplanificate, nearanjate, sã se întâmple pur si simplu natural) sunt convinsã cã alãptarea de duratã si întãrcarea condusã de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism; nu, laptele nu se face apã dupã 6 luni/un an/doi ani; nu, nu va dormi mai bine dacã va fi întãrcat sau înfundat cu formulã si cereale; nu, alãptarea nu te transformã în maimutã, cel mult dã un sens faptului cã suntem mamifere; nu, alãptarea nu te transformã exclusiv în mamã, anulând tot ce altceva ai putea fi. Si da, un foarte mare da, alãptarea ar trebui sã vinã natural, nu impus. Ar trebui s-o faci pentru cã simti/întelegi cã asa e mai bine pentru copil, nu pentru cã e obligatoriu (pentru cã nu e).

CALEA SPRE INTARCARE

de Maria Enache, bobulmeudeorez.blogspot.com

- Noi vom alapta, nu-i asa? ma intreba Printzul Consort, mangaindu-mi sanii, in asteptarea marelui eveniment.
- Noi incercam si facem tot ce se poate, ii raspundeam asa cum invatasem la cursurile corporatiste, a caror amintire inca ma bantuia, desi eram in concediu prenatal de mai bine de o luna.

Am pornit in alaptare crezand ca vom avea parte numai de lapte si miere. Nu citisem si nu stiam prea multe, dar imi inchipuiam ca mare filosofie nu are ce sa fie, caci ce-i mai natural decat sa iei cu miscari blande copilul, sa-l ridici la san si sa i-l oferi in cel mai Kodak moment al proaspetei vieti in 3, 4 sau cati veti fi? Realitatea mi-a lovit momentul Kodak in moalele capului si a fost nevoie de cateva saptamani de fiere pentru a ajunge la acea miere despre care vorbeau toate site-urile din domeniu, plus o armata de mame virtuale, majoritatea de pe alt continent: dureri, dureri, sange, iarasi dureri, rece, cald, sfaturi ce proslaveau varza si pungile cu legume din congelatorul propriu laolalta cu dusurile calde, relaxarea si, evident, pusul copilului la san.

Apoi laptele a inceput sa curga in valuri in gurita Degetzicii, picuri grei de miere se strecurau din inima mea in inima ei, iar fericirea ne zambea cu gura pana la urechi.

- Si, cat mai aveti de gand sa continuati? m-a intrebat pediatra, la controlul de la sase luni.
- Nici nu ma gandesc sa incetam, acum ca am descoperit "calea". Incercam sa ajungem la un an, sa vedem daca reusim, i-am raspuns sincer, desi stiam ca voi reusi, greul fusese trecut.

La un an lucrurile au fost mai simple:
- Mai alaptati?
- Da.
- Pana cand?
- Nu stiu, vom vedea.

Nu, nu spuneam adevarul, dar ma saturasem de intrebarile lipsite de delicatete si figurile uimite ale celor care ma vedeau alaptand un bebelus de un an. Intre timp citisem o multime despre beneficiile alaptarii peste varsta de un an si citisem si recomandarile OMS-ului de a alapta cel putin pana la doi ani si apoi atata vreme cat mama si copilul doresc si se simt confortabil. Si cum, inca mai ai lapte?, E fetita mare, e rusine!, Are dinti deja, cat o mai alaptezi? auzeam cel putin o data pe luna de la oameni de pe strada, rude sau chiar medici. La povestile cu laptele care se face apa dupa 6, 9, 12 luni (dupa 18 luni nu-ti mai spune nimeni ca laptele este doar apa, banuiesc ca toti cei de mai sus cred ca izvorul de lapte-apa a secat deja) nici nu ma mai chinuiam sa raspund, la fel nici la cele care sugerau ca o "facem" ca animalele sau ca o voi alapta pana cand va merge la gradinita, scoala sau, fantezist-exagerat, pana cand se va marita. Si apoi, chiar nu vedeam de ce m-as opri: Degetzica, dupa fervoarea cu care-mi cauta decolteul, era clar fericita de decizia luata, eu, dupa aceeasi fervoare, eram convinsa ca ea are in continuare nevoie de alaptare, atat nutritional, cat si pentru confort.

In plus, invatand supravietuirea in viata de dupa copil mai invatasem ceva: sa nu ma leg la cap fara sa ma doara. De ce mi-as fi dat calmul si pacea alaptarii de dimineata, cand Degetzica doar se intindea ca sa-mi dea la o partea pijamaua si apoi prindea sanul, in timp ce eu inca ma agatam de-un vis pe zgomotul papucilor tarsaiti pana la bucatarie si al sticlelor de lapte izbite una de alta in frigider din cauza de prea putin somn? De ce sa fi dat deoparte singura hrana pe care Degetzica o ingurgita dupa trei zile de febra? De ce sa ma ignor ca solutie perfecta pentru copilul meu pentru a alege una pe patru picioare, cu barbita, cu pete sau cu blana creata sau una imbogatita cu n-spe vitamine si minerale, la punga sigilata si cu termen de garantie?

Dupa ce am plecat din tara, lucrurile au devenit mult mai simple. Prietena mea alapta o fetita mai mare decat Degetzica, asa ca sesiunile de alaptat le petreceam de multe ori la dublu si dandu-ne mancare una alteia peste capul copilelor. Americanca proaspat aterizata si cu care m-am imprietenit alapta si ea oricand si oriunde un baiatel de varsta Degetzicii, deci alaptam impreuna in parcuri, fara sa ne simtim o minoritate (desi eram). Desi as putea numara pe doua degete numarul copiilor alaptati si pe degetele de la o mana numarul copiilor hraniti cu biberonul pe care i-am vazut, aici nimeni nu s-a legat de faptul ca inca alaptez. Nici macar farmacista nu a comentat (nici macar prin expresia faciala - am devenit experta in citit gandurile oamenilor in functie de schimbarea fizionomiei) atunci cand, la intrebarea ei legata de cele doua presupuse alaptari, i-am spus ca alaptez de mult mai multe ori pe zi si ca, din pricina asta, nu stiu numarul.

Intre 20 si 24 de luni, Degetzica a trecut printr-o perioada dificila ce a corespuns cu foarte multe schimbari (Degetzica a fost un copil foarte plimbat si mutat dintr-o casa in alta, dintr-o tara in alta) si foarte multe achizitii (verbale, control sfincterian), dar care a venit la pachet cu supt intens din partea ei si iarasi dureri, oboseala si plictiseala din partea mea. Atunci cand cerea din zece in zece minute au fost singurele momente cand as fi vrut sa renunt. Au fost singurele momente in care Printzul Consort m-a intrebat daca n-ar fi bine sa... N-am facut-o din teama, n-am stiut cum, toata lumea imi propunea metode cu care nu puteam fi in nici un fel de acord. Acum Degetzica are 26 de luni, suntem in "lunile de miere" ale alaptarii, iar eu ma bucur in fiecare zi ca teama de atunci m-a facut sa am rabdare. N-a fost usor, m-am revoltat, m-am rastit, am strigat, m-am ridicat si am plecat in alta camera sa pot plange departe de ochii ei, dar nu regret nici un moment. Acum vad drumul clar, atat de clar incat i-am dat haturile trasurii Degetzicii, iar eu ma relaxez privind in zare. N-am decat un regret: timpul zboara, nici nu-mi voi da seama cand vom ajunge la finalul calatoriei.

In concluzie, articolul acesta nu va ofera calea spre intarcare. Nici nu va ajuta sa localizati senzatia aia de "pana aici" si nici nu va ajuta sa nu va simti singura. Nu le avem, nici calea, nici senzatia. Noi am ales sa continuam. Este drept, la un moment dat, dupa 18 luni, iti dai seama ca daca n-ai facut-o pana acum, nu vei mai putea s-o faci. Iti dai seama ca intarcarea unui copilas de un an nu are nimic de-a face cu cea a unuia de doi. Caci nu poti sa te opresti pur si simplu. Caci el stie, te intreaba de ce nu si-ti spune ca el vrea. Acum! Caci nu stii cum sa nu ranesti sufletul mic ce se agata de tine si-ti arata cat de mare poate face gurita pentru ca i-ai spus ca altfel te doare. Caci nu stii ce acorduri fine s-au facut intre tine si el in cei peste doi ani de alaptare si-ti este teama ca le poti rupe fara sa le poti innoda vreodata. Caci povestile cu "sa ne luam la revedere de la tzitzi, caci ea pleaca in seara asta si nu se mai intoarce" ti se pare ca-i jignesc inteligenta. Caci pictatul sanilor cu smacuri gretoase, iuti, piperate sau amare iti jigneste tie inteligenta. Caci atunci cand ti-a spus "nu mai e laptic, mamica" ti s-a impaturit inima in doua de teama ca ar putea fi adevarat. Caci poate bea linistit o cana de lapte de oaie, ca apoi sa vina la tine si sa-ti ceara "tzitzi". Si numai la sanul tau se opreste o clipa, il saruta si apoi spune "miami", la cana cu lapte niciodata. Caci nu stii si nici nu-ti doresti sa afli vreodata cum s-ar comporta puiul tau daca ai pleca pentru cateva zile de langa el, urmarind prin asta intarcarea.

Noi am ales sa nu ne fie prag nici unu, nici doi. Douazeci si sase de luni, trei saptamani si o zi - astazi. Da cineva mai mult?

LIPSA DE SFATURI DESPRE INTARCAREA "LA COMANDA"

de Mamituni, jurnal-de-mutunau.blogspot.com

Din nou, la instigarea Qbebe, pe o temã datã: întãrcarea. (cu întârziere, pentru cã-n ultima vreme absolut tot ce fac are, din pãcate, mare întârziere!)
O precizare "pitoreascã", oarecum distinctã de subiect: în copilãria-mi prescolerã, de fiecare datã când auzeam cuvântul întãrcare, pricepeam o notã de fortare, de despãrtire, de brutalitate animalicã; e posibil sã mi se tragã de la amintirea unei secvente vãzute, în care un vitelus protesta intens la momentul smulgerii de lângã sursa lui vie de lapte...
Regret întãrcarea. Pânã-n ziua de azi, când Mutunau are 3 ani si 3 luni, o regret.

A început pe la vreo 3-4 luni, când, coplesitã de organizatu' serbãrii de botez (botezul propriu-zis avusese loc de mult, dar fãrã toatã topãiala rubedeneascã aferentã; iar la serbare toatã lumea era musafir - desi se stiau toti cu toti, au venit la mine sã mã-ntrebe cum sã se aseze la masã. în stând în mâini, e bine?) am dat ceva mai putin lapte la hectar si-am zis cã, gata, de-acu', musai lapte praf.

Pãstrez deoparte o lopatã pe care o voi trage, cu prima ocazie demnã de eveniment si suficient mediatizatã, dupã capetele a douã rude apropiate care, în virtutea boscorodelilor de tip "nu vezi cã nu mai ai lapte?" si-o meritau de pe atunci. (de ce n-am dat-o de-atunci? am o scuzã. aveam mâinile pline. de Mutunau mic!)
Pe lopatã va scrie, în relief si întipãribil: dacã nu m-ati fi deranjat atunci atât, as fi avut destul lapte.
Acu' am timp de dat la gravat.
De-atunci, de la 3-4 luni, fluxul a început sã scadã.

Cum n-am avut destulã minte cât sã scot laptele praf din program - niciunul din stimulentele galactofore pe care le tot îngurgitam nu pãreau sã dea roade de duratã si sã restabileascã volumele initiale, si nu m-am prins decât când a fost prea târziu cã Mutunau personal le-ar fi putut suplini (prea târziu = Mutunau nu mai colabora) - fluxul a tot scãzut. Ajunsesem sã alãptez doar noaptea si dimineata, si, apoi, doar o datã, seara, înainte de culcare.

Când, pe la 9 (sau 10?) luni, dupã o cãlãtorie extrem de obositoare, pe durata cãreia eu împachetasem, eu cãrasem la masinã, eu sofasem, eu cãrasem bagajele sus, eu tot, am cãzut amândoi lati si noaptea a trecut fãrã alãptat, m-am vãzut dimineata neangorjatã si-am zis - gata, cã, uite, oricum nu mai era.
Ar mai fi fost.

Regret întãrcarea pentru cã, dupã ea:
- m-am trezit noaptea de mult mai multe ori decât înainte, când alãptam si mi-a fost de enspe meleoane de ori mai greu;
- am pierdut (amândoi!) posibilitatea de linistire instantanee, via sân;
- am pierdut protectia datã de alãptare, si posibilitatea de a influenta prin alimentatia mea diversele disconforturi alimentare (si nu numai...) prin care trecea;
- m-am îngrãsat. (da, stiu, porc egoist);
- am pierdut (e drept, lent, cã se instalase de câteva luni bune) accesul la mecanismul care-mi pompa ocitocinã si liniste-n vene dupã fiecare alãptare (iar, porc egoist)
- m-a durut la bascheti de "beneficiile" despãrtirii de copil - m-am dus odatã la mare, singurã, când l-as fi putut lua cu mine, si l-am putut lãsa la bunici - chestie pe care o semi-regret, de asemenea.
Per total, n-a meritat sã-l întarc.
Dacã as mai avea vreun copil, as sti cã:
- sunt zile în care stai cu copilul non-stop la sân, si e normal!
- existã remedii homeopate pentru aerofagie;
- sunt vârste la care ai parte de praguri - 1 lunã, 3 luni, 6 luni... fie cã-s pusee de crestere, fie cã-s varii alte chestii, sunt perioade-n care e mai greu - dar e mai greu orice ai face. În perioadele respective, desi aparent nu ajutã, alãptatul face o mare diferentã!
- întãrcarea vine singurã - pot sã las copilul s-o cearã.
Asa cã n-am sfaturi despre cum se face, la comandã exterioarã, întãrcarea. Si sper sã n-am niciodatã.

Tu ai o poveste despre intarcare?

Articolul urmator
O mamă face biscuiți de lactație pentru a ajuta celelalte mămici să-și hrănească bebelușii
O mamă face biscuiți de lactație pentru a ajuta celelalte mămici să-și hrănească bebelușii

Noutăți de la Qbebe

Înscrie-te la newsletter-ul Qbebe și primești ultimele noutăți.

Va rugam sa completati campurile necesare.

    Alte articole care te-ar putea interesa

    Cele mai mari povești de dragoste din toate timpurile
    Cele mai mari povești de dragoste din toate timpurile

    Au provocat războaie și controverse, au creat capodopere în literatură, muzică și artă și au cucerit inimile publicului prin dragostea lor capabilă să înfrunte cele mai...

    A venit momentul să ne oprim din a spune „băiatul mamei” sau „fata lui tata”
    A venit momentul să ne oprim din a spune „băiatul mamei” sau „fata lui tata”

    Etichetăm oamenii în funcție de diverse caracteristici sociale și biologice (vârstă, sex, etnie, religie, rasă, ocupație, aspect etc.). Părinții (sau adulții, în...

    Microchimerismul sau "suvenirul" lăsat de bebeluș în pântecul mamei, care va păstra pentru totdeauna conexiunea dintre ei
    Microchimerismul sau "suvenirul" lăsat de bebeluș în pântecul mamei, care va păstra pentru totdeauna conexiunea dintre ei

    Fără să știi, poți purta o parte din copilul tău cu tine toată viața. Cercetările din medicină demonstrează că acest lucru este posibil! Tu știai că un număr mic de celule din...

    Specialiștii confirmă: depresia mamei afectează dezvoltarea sănătoasă a copilului
    Specialiștii confirmă: depresia mamei afectează dezvoltarea sănătoasă a copilului

    Încă din primele clipe în care îți iei copilul în brațe, îți dorești să faci tot ce poți pentru a-i asigura o creștere sănătoasă. Cu toate acestea,...

    Tranziția copilului către creșă: ghid complet pentru mămici și tătici
    Tranziția copilului către creșă: ghid complet pentru mămici și tătici

    A venit momentul în care te întorci la muncă! Cel mai probabil că te gândești să-l duci pe cel mic la creșă. Însă cum se va adapta acolo? E o idee bună? Dacă...

    Greutatea mamei și a copilului în primii ani de viață determină sănătatea vieții de adult
    Greutatea mamei și a copilului în primii ani de viață determină sănătatea vieții de adult

    Prin studii recente a fost adus în atenție următorul fapt: un stil de viață sănătos, dar și menținerea unui indice al masei corporale normal al mamelor în perioada...

    A luat decizia de a face avort, însă bebelușul ei s-a născut viu
    A luat decizia de a face avort, însă bebelușul ei s-a născut viu

    Avortul nu este o decizie ușoară pentru nicio femeie, mai ales pentru cele care și-ar fi dorit să ducă sarcina până la capăt. Rănile fizice trec, însă cele emoţionale...

    Dreptul la avort eliminat din Constituția SUA. Ce impact va avea decizia asupra femeilor americane
    Dreptul la avort eliminat din Constituția SUA. Ce impact va avea decizia asupra femeilor americane

    În urmă cu câteva zile, Curtea Supremă de Justiție din SUA a luat o decizie prin care dreptul la avort nu mai este constituțional. În aceste condiții, fiecare stat are...

    © 2024 Qbebe