Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Am încercat să otrăvesc asistenta maternală ca să mă întorc la mama mea

Contributor ANONIM

Nu știu cum să încep. Mă uit la ecran și încerc să îmi fac ordine în gânduri și în amintiri. Sunt un copil orfan de aproape 10 ani. Adică aveam 9 ani când mama mea a intrat în comă după un atac cerebral. Eram numai noi două, tata a decedat și el pe când aveam 2 ani. În momentul în care mama a căzut secerată la pământ viața mea a devenit un hău negru. 

Abia acum, după 10 ani am forța necesară să îi accept moartea. Să accept că nu mai e fizic lângă mine. Dar nici acum nu am renunțat să vorbesc cu ea. Toate conversațiile mele din gând, cu mine însămi sunt, de fapt cu ea. Sunt tânără, am toată viața înainte, împlinesc 20 de ani chiar de Crăciun și la gândul că a mai trecut un an fără mama mea, simt nevoia să fac o confesiune și să vă spun tuturor cât este de important să fiți sănătoși pentru copiii voștri, să petreceți cât mai mult timp cu ei. Luați-i în brațe și iubiți-i.

Pentru că pentru un copil nu există traumă mai mare decât pierderea părinților.

Pentru mine pierderea mamei a fost ceva de nedescris. A fost un șoc emoțional din care nici acum nu mi-am revenit. La 9 ani nu știi ce înseamnă cu adevărat moartea. Universul meu era mama mea. Când ea a dispărut, am dispărut și eu. Nu știam că decesul unei persoane dragi are etape prin care treci, până ajungi la acceptare. Eu am trecut prin toate, copil fiind, singură pe lume, așa că sufletul și mintea mea erau haotice, umplute, sufocate de durere și de dor. 

Am început cu șocul.

Medicii de pe Salvare m-au luat cu ei, le-am spus că numai pe mama o am, că nu are cine să aibă grijă de mine. Aș fi putut să rămân singură acasă, eram destul de autonomă, dar voiam să fiu cu ea. Apoi am ajuns la spital. Am stat nemișcată într-un scaun 5 ore, până a venit la mine cineva de la Protecția Copilului. Nu puteam vorbi, nu puteam înghiți nici măcar apă. Femeia aceea mi-a dat vestea că mama este în moarte cerebrală și că, practic, este moartă. Că medicii o vor mai ține în viață susținută de aparate până ce se rezolvă cadrul legal cu mine și până ce se găsește, dacă se găsește, o persoană din familie care poate lua decizia de a fi decuplată de la aparate. Auzeam și nu auzeam ce mi se spune. Știam de la mama că nu are altă familie în afară de mine. Nu a avut frați, unchiul ei și părinții muriseră demult. Dar nu am putut spune nimic. Îmi amintesc și acum că aveam creierul blocat, pur și simplu. Nu simțeam nimic. Parcă eram și eu în comă. Femeia m-a luat de mână, mi-a spus să îmi iau la revedere de la mama pentru că urmează să ajung în grija unui asistent maternal. Că mergem mai întâi la mine acasă să îmi iau bagajele. O vedeam pe mama intubată, conectată la aparate, dar respirând, vie, frumoasă, caldă. Am stat lângă pat privind-o și eram convinsă că doarme. 

Intrasem în faza de negare. 

Refuzam să cred că mama nu va mai fi lângă mine. Știu că am ajuns la asistenta maternală, și îmi amintesc că în camera unde ar fi urmat să stau bătea soarele care apunea pe perete și îmi imaginam că forma aceea de pe perete e mama mea. O auzeam, o simțeam, pot să jur că i-am simțit mâna pe părul meu mângâindu-mă și spunându-mi: ”Iubita mea, sunt aici. Te iubesc, voi fi mereu lângă tine. Fii curajoasă, iepurașul meu!” Și atunci am știu că mama mea este vie, că mă așteaptă la spital. Că mâine dimineață când mă voi trezi va fi lângă patul meu și îmi va spune că întârzii la școală. Am adormit epuizată. A fost un somn de moarte, greu, adânc, epuizant. Știu că atunci când m-am trezit îmi simțeam corpul greu, mintea în ceață. Și aveam un singur gând: să ajung la mama. M-am dus la baie și am vomitat o spumă albă. A venit asistenta maternală la mine, cea care a avut și are încă grijă de mine. Vă spun de acum că e o femeie minunată. Am să îi spun Angela, pentru că a fost un înger pentru mine. Însă în acel moment pentru mine era o străină, o amenințare. I-am spus că vreau la mama. Mi-a spus că mergem la ea, dar mai întâi trebuie să mănânc ceva. Ca să am energie pentru ea. Am mâncat forțat. Nu mai știu ce, știu că simțeam că mănânc nisip. Apoi a venit momentul care m-a dărâmat. M-a așezat într-un fotoliu mare maro, de piele. Îmi amintesc pentru că simțeam cum alunec din el și mă tot concentram să stau dreaptă. Mi-a spus că peste noapte mama a murit, că nu mai e în comă. Că s-a dus la ceruri și că de acolo mă veghează. A continuat cu un discurs lung, mi-a vorbit calm, dar eu mă uitam la ea și o vedeam un monstru. O uram. Eu voiam la mama. Știam că este vie, știam că mă așteaptă, că trebuie să fiu lângă ea. Eram convinsă că femeia aia străină vrea să mă fure de lângă ea. Că vrea să îmi facă rău. 

fetita care plange

Am devenit furioasă.

Am început să urlu și să plâng, să îi spun țipând, cu furie, că vreau la mama. Vreau la mama am urlat mult timp. Nu știu cât. Știu doar că voiam să o lovesc pe femeia aia, să îi fac ceva să mă lase să ajung la mama. Îmi amintesc că aveam doar asta în gând, cum să fac să evadez, să plec de acolo. Dar Angela nu pleca nicio secundă de lângă mine. Doar la baie mă lăsa singură, dar stătea la ușă. Au trecut mai multe zile în care m-am luptat cu furia mea. Făceam planuri în minte să o omor. Într-o zi, când Angela gătea, eu stăteam pierdută în bucătărie și ea m-a rugat să îi dau ceva dintr-un sertar și am văzut acolo multe pastile. Și atunci mi-a venit ideea să îi pun pastile în cafea. Nu știu cum mi-a venit ideea asta, știu doar că eram hotărâtă să ajung la mama și eram furioasă pe femeia din fața mea, ea era de vină pentru tot, voiam să dispară. Cafeaua ei era pe masă lângă mine, așa că am luat pe ascuns câte pastile am putut și i le-am pus în cafea. Și o urmăream cum bea din cafea și așteptam. 

Atât de mare erau durerea, furia și dorul de mama.

Mintea mea de copil vedea ca singură soluție uciderea unui om, numai ca să mă întorc la mama mea. Mai târziu Angela mi-a povestit că și-a dat seama de ceea ce am făcut. Dar a continuat să bea cafeaua ca să nu creeze un scandal sau să îmi declanșeze un alt șoc. Erau pastile inofensive în acel sertar. Cu timpul am acceptat moartea mamei mele. M-a ajutat mult familia Angelei. Mai are două fiice, apropiate de vârstă cu mine, care m-au angrenat în activitățile lor și ușor, cu răbdare, am început să fiu un copil normal. Furia mi-a trecut după câteva luni, timp în care, în fiecare dimineață îi puneam pastile în cafea Angelei. Le înlocuise cu vitamine și mă lăsa să o fac. Era un mod de a-mi controla furia, pentru că gestul acel zilnic mă calma. Și ea știa asta. Apoi știu că erau dimineți când uitam să mai fac asta și cu timpul m-am acomodat acolo și Angela mi-a devenit a doua mamă. Am crescut, la 12 ani Angela m-a adoptat, apoi am terminat liceul, iar acum sunt studentă la Psihologie și sunt determinată să lucrez cu copiii traumatizați. Vreau să îi ajut așa cum m-a ajutat pe mine Angela și, poate, chiar mai mult. Pentru că acum, ca adult, realizez cât a fost de importantă ea în viața mea. Pentru că dacă aș fi fost lăsată de izbeliște viața mea ar fi fost complet diferită, trauma pierderii mamei mele poate m-ar fi determinat să fac alte gesturi și mai dramatice. Și nu aș mai fi cea de azi. Mama mea este vie mereu prin mine și îmi doresc să fiu cea mai bună persoană care pot fi pentru ea, pentru îngerul meu salvator, Angela și pentru mine. Și, vă rog, din suflet, dacă aveți copii în familie care trec prin astfel de traume, fiți lângă ei acolo și aveți grijă de ei, cu răbdare și iubire. Pentru că sunt într-o lume atât de întunecată, de sumbră și au nevoie de lumină. Fiți lumina lor! 

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.0 (36)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe