Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Bebelușul... ca o loterie

Când am fost cel mai aproape de ziua cea mare, ziua în care se va naște bebelușul, am avut tot felul de gânduri, iar imaginația îmi zburda pe câmpii.

Ca multe viitoare mămici am citit de-a lungul sarcinii despre evoluția ei, etape de dezvoltare, pusee de somn și creștere etc.... tot felul de ghiduri, sfaturi și povești. Aveam și experiența altor mămici, mai apropiate sau nu, cu trăiri asemănătoare, diferite și unele diametral opuse. La momentul acela aveam două prietene apropiate care cochetaseră deja cu bebelușeala, doar că ai lor bebei mi-au dat remiză curajului de fiecare dată când îi vedeam sau auzeam pe fundalul unui apel telefonic ... prin modul lor complet diferit de a aborda plânsul (unul leu, celălalt pisicuță).

Un amalgam de trăiri mă făceau să vreau să știu cât mai multe:

  • dorința de a știi ce urmează;
  • bătea la ușă examenul vieții mele, trebuia să învăț, îmi dictau teama de necunoscut;
  • conștiința;
  • și poate vanitatea din mine (până la finalul master-ului nu am aflat cum e să ai restanță :D). Era clar pentru mine că nu pot să pornesc la drum cu lecția neînvățată!

Cât am fost însărcinată a fost... ca și cum nu eram (cu excepția celor vreo 23 de kg în plus, care raportate la înălțimea-mi... falnică, aidoma unui butoiaș arătăm):

  •  fără grețuri;
  • fară pofte "de gravidă" (doar o mare foame generală și surprinzător pentru mine voiam ciorbe/supe ). Și ah! ce mi-ar fi plăcut să îl trimit pe al meu soț după ceva în toiul nopților în care dormea de rupea, iar eu nu îmi găseam o poziție confortabilă :)). Toată sarcina m-am ținut să îi fac o farsă de genul. A scăpat până la urmă...
  • nu aveam stări de rău ( îmi era doar somn, însă soțul se amuza că oricum eu o să îmi dorm jumătate din viață. Ca să nu rămâneți cu o impresie distorsionată despre mine: de când mă știu duc bine 5 zile fără să mă culc cu găinile și pot să mă trezesc puțin după cântatul cocoșilor (nu știu exact la cât încep a cânta, însă eu mă refer la cel din jurul orei 7), dar ca să îmi revin, sâmbăta și duminica primul "bună dimineața" ERA în jur de 11 AM. Ce vremuri!!! De 4 ani și jumătate încă pot număra pe degete de câte ori am prins măcar un 10....)
  • nu a fost nevoie de vreun tratament etc.

Rezumând, am avut o evoluție a sarcinii ușoară, am bifat doar "poveștile" bune.

AM STRIGAT BINGOOO!!!

Să vină bebelușul!! Curajul ajunsese la limita cea mai mare cu putință după ce mi s-a insuflat ideea că, în general, nou-născuții mănâncă și dorm și mai au ei așa niște perioade de veghe în care... se uită pe pereți (gen, stai liniștită, că la începutul ai ocazia să te acomodezi puțin... și eu am crezut / am vrut să cred ), emoții multe, curiozitate, nerăbdare etc. Și apare mândrul, într-o duminică din martie.

Eu pot, eu știu, "eu sunt magician"!

Eram ZEN!!! Doar citisem tot ce am prins despre ce urma. Da, da...
Uuuuueeeeeee!!! Uuuueee!
Aoleu, plânge deja! Hai, e bine, măcar plânge... normal, nici prea prea, nici foarte foarte! Îmi zic:
AM TRAS LOZUL CEL MARE!

Și vine și ziua în care ajungem acasă.
Ajutooor !!! Cineva mi-a schimbat copilul!! Îl analizez din cap până în picioare. Nu, el este !!

Ups! Cred că m-am grăbit bucurându-mă că am tras lozul câștigător...
Văleu! Și cât a mai urlat, la orice oră din zi și din noapte, chiar dacă era:

  • schimbat,
  • mâncat,
  • dormit,
  • cu toate poțiunile pentru colici recomandate de pediatru,
  • chiar dacă îi cântăm "cu vocea mea de privighetoare" sau puneam melodii speciale gen bătăi de inimă, sunete din natură etc.
  • nici masajul ori faimoasa pernuță cu sâmburi de cireșe nu făceau minuni,
  • pus pe mine, în coș (special, nu cel de rufe), în pătuț , înfășat... nimic.

bebelus cu mesaj haios pe body

Până la urmă am găsit și câțiva aliați în lupta cu plânsul:

  • plimbarea cu el în brațe prin toată casa ( doar la mine funcționa în criza crizelor, la taică-său doar dacă avea copilul un moment de indulgență față de mine);
  • plimbarea cu mașina, inițial în scoică, apoi în scaunel (Doamne, bine că pentru aceste mijloace de siguranță a dezvoltat o dragoste la prima vedere și nu am avut de tras.),
  • sunet de feon, dar nu înregistrare (indiferent câte am încercat), ci fix al meu din dulap, de mă miram cum de rezistă și cât o s-o mai facă ( surprinzător, îl am și acum).
  • melodia "un elefant se legăna pe o pânză de păianjen" ajustată până am ajuns pe un ritm agreat de el și încă una inventată de mine, din două versuri, dar a cărei linie melodică a prins din prima " Are mama un băiat foarte, foarte frumușel! Are mama un băiat tare, tare drăguțel ! " ( Atenție! Cer drepturi de autor!).
    Pff! Păcat că nu mă puteți auzi cum cânt... cel puțin Cerbul de Aur aș câștiga. Ca să înțelegeți, soacra mea, profesor de muzică, mi-a spus o dată, în timp ce mă apucase cântatul din senin, printre râsete, dar cu o sinceritate care i se citea prin toți porii și spărgea bariera blândeții cu care a zis-o, că în viața ei nu a întâlnit pe cineva mai lipsit de ureche muzicală ca mine. Dar eu tot cânt :))) și nici nu m-am supărat… că are dreptate, deși,recunosc, mi s-au umezit puțin ochii…de ciudă.

Și cum era cu nou-născuții??

Mănâncă și... plâng!!! Copil mai certat cu somnul ca al meu eu nu am întâlnit! Zău că uneori cred că a făcut al meu bărbat vreo vrăjitorie ceva, să mă "salveze" că prea îi era lui teamă că la final voi trage linie și o să îi dau dreptate că mi-am dormit juma de viață!

Îmi dormea doar plimbat cu mașina, în marsupiu, în căruț la aer, în leagăn, în brațele mele...
Noroc că avem vecini prea buni pentru că plânsul acesta isteric a continuat mult timp (când trebuia să doarmă sau cu diverse alte ocazii, dar niciodată la căzături, julituri tipice copiilor, doar dacă era ceva cu adevărat dureros, nu orice fleac. Dar eu cred că își pastra lacrimile pentru când considera el necesar, să aibă de unde la putere maximă ), dar nu vă zic cât, să nu vă sperii. :)) Însă pe când avea vreo 2 ani ne-am întâlnit cu o vecină (stă două etaje mai sus), de o vârstă considerabilă, care în loc de "bună ziua" m-a intrebat cu atâta tristețe și părere de rău "Mai are are colici, mamă?!" După 3 ani și a mai prestat cu avânt doar la ocazii speciale, iar acum ( de câteva luni bune și mă rog să rămână așa ), în sfârșit, plânge... normal, în decibeli acceptabili.

Îi mai știți pe domnii aceia din Herăstrău, care te ademeneau cu o cutiuță, pe care stătea un peruș frumos colorat, plină cu lozuri de 1 leu ?! De câteva ori am căzut și eu în capcana speranței de a câștiga la loz în plic. Eh! De aici și analogia mea între bebeluș și loterie.

MAI ÎNCEARCĂ!
eram încurajată mai mereu de bucata de hârtie ruptă cu frenezie (să vă mai spun că, dacă vreodată se aliniau astrele și casa banilor era în balanță, câștigam exact valoarea unui alt loz și că o reinvesteam și pierdeam?! ) .

Da, un bebeluș e ca o loterie (chiar de la început când încă nu stii dacă va fi fată sau băiat), însă depinde de tine, mamă / viitoare mamă, dacă pe parcurs alegi doar să te lași pe mâna norocului...

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

4.7 (24)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe