Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Îmi țineam burta de parcă voia cineva să mi-o ia. Am refuzat să renunț la sarcină și m-am luptat să aduc pe lume gemenele mele

Totul a început după vreo 4 ani de la nuntă când am remarcat că nu rămân însărcinată. Aveam trompele atât de lipite ca nu se putea face nimic! A fost cea mai urâtă zi din viața mea când am aflat că nu o să pot face niciodată copii pe cale naturală.

După 3 sarcini pierdute prin FIV, am încercat cu 2 embrioni, cu gândul de a rămâne unul, iar surpriza a fost că am rămas însărcinată cu gemeni!!! O bucurie mai mare nici nu puteam avea, după ani de încercări și rugăciuni să avem un bebe, urma să avem doi! 

Ehh, dar fericirea nu a durat mult!!!

Aveam restricții în sarcină, mai mult la pat, dar aș fi făcut orice doar să fie bine!! La 18 săptămâni si 4 zile, la 6 dimineața am avut o hemoragie groaznică...deja ma gândeam că iar pierd...eram cu psihicul la pământ.. Sun salvarea, mă duce la spital unde aflu ca mi s-a deschis uterul și că una din gemene e afara din uter mai mult de jumătate. Nu avea lichid aproape deloc și nici sânge nu primea cum ar fi trebuit...mi s-a spus că nu are nici o șansă de supraviețuire și ca trebuie sa fac avort!! Așa ceva nici nu puteam sa îmi imaginez, eu le auzeam inima la amândouă la fel...iar cealaltă fiind separat, în alt sac, nu avea nimic, era totul ok și eu cum sa fac avort??

Nuuuu...am refuzat!!! Am semnat pe proprie răspundere ca merg mai departe cu sarcina, am stat 5 săptămâni doar în pat la spital, cu oala sub fund. Nici la toaletă nu m-am ridicat și antibiotice, perfuzii fără sfârșit!!! Cu greu si multe lacrimi, cu multa încredere în Dumnezeu și rugăciuni nesfârșite am ajuns la 23 de săptămâni!!! Singura mea șansă era sa ma transfere la AKH Viena (eu locuind în Austria). Acel spital era singurul care accepta nașteri așa devreme. Am fost trimisă cu elicopterul la AKH, pentru că era o distanță de 130 km și nu era sigur cu salvarea.

Am fost așteptată de câțiva medici, moașe și domnul profesor Kiss...m-au consultat vreo oră fără sa îmi zică nimic , apoi răspunsul a fost " nu am vazut așa ceva niciodată" ! Inima îmi era cât un purice și îmi țineam burta de parcă voia cineva să mi-o ia! Am fost încă o data pusă să semnez pe proprie răspundere că o sa continui cu sarcina și mi s-a explicat clar și concis că pot sa fac septicemie!! Am primit spre norocul meu injecțiile pentru plămâni (nu știu exact cum se numesc în România) și aici a fost un mare șoc, am fost pusă să mă ridic la baie!! După 5 săptămâni de stat doar în pat, vă dați seama cum a fost. 

Eh, cred ca acest lucru a determinat pe minunea mea să coboare încă un pic, iar eu nu mai puteam urina. După 3 zile a început travaliul. Mi s-a explicat cp o să am o anestezie în coloană și o sa îmi scoată primul copil pe jos încet , cu planul ca cea de sus să mai rămână încă câteva săptămâni măcar!! M-au întrebat dacă sunt de acord să participe și studenți în sala de nașteri și sa filmeze! Am fost de acord. Mi s-a mai explicat și faptul că primul făt nu are șanse de supraviețuire și că dacă o să trăiască e aproape sigur ca o sa fie cu handicap! Eu eram atat de pozitivă și cu credință ca Dumnezeu ma ajută, că tot speram să fie bine!! Și așa a fost!!

Moașa a luat-o și a plecat cu ea...nu am vazut absolut nimic...după 15 min a venit radiind de bucurie, mi-a pus o fotografie în mână și a zis ca fetita mea trăiește și că nu are nevoie de intubație!! A fost un moment unic ...până și profesorul a avut lacrimi în ochi!! La 23+4 săptămâni ora 11, cu 573g și cu 28 cm a venit pe lume prima mea minune, Luisa-Ioana. După ce am fost dusă în salon au apărut contractii dureroase rău...eu credeam ca e de la prima naștere. Însă a doua mea minune Sofia-Maria voia să vină și ea pe lume. A urmat-o pe sora ei, spontan, la fix 4 ore distanță, cu 586g si 29 cm: o luptătoare care reușea să dea piept cu viața!

De acum eram mamă!! Un cuvânt dorit de ani de zile!

Nu puteam sa imi imaginez cum arată, ce fac, cum sunt, aveam o mie de întrebări în cap ,dar între timp mă chinuiam de vreo 2 ore să împing placentele care nu voiau sa iasă. Într-un final m-au anesteziat din nou și m-au trimis la chiuretaj. Acolo pe masă mi s-a tăiat filmul pentru că nu au putut să îmi bage adrenalina în venă, având  toate venele de la mâini sparte și mi-au băgat la picior. Pe la 10 seara m-am trezit în sfârșit și m-au dus cu patul la neonatologie să îmi vad comorile! Nu puteam sa le văd, căci nu mă puteam ridica și ele erau atat de mici și înfășurate și cu măscuță de oxigen, că pur și simplu eu nu le vedeam!! Am început să plâng și sa le zic sa îmi aducă fetele, dar mi-au explicat tot și atunci am început sa realizez cât de cât ce înseamnă neonatologie intensiv.

Duminică, a treia zi de la naștere, am primit un telefon în salon, de la neonatologie să cobor jos. Inima îmi bătea repede și în capul meu se tot repeta o fraza: "s-a întâmplat ceva rău". Luisa mea trebuia operată de urgență, pentru ca a făcut enterocolită și trebuia scos o parte din intestinul gros. Și acum plâng amintindu-mi acel moment.. Am crezut că îmi pică tot spitalul în cap. A supraviețuit operației și celor 48 de ore critice. Aveam cele mai luptatoare minuni din lume, mi se păreau atat de frumoase și de perfecte, parcă nu mai erau altele ca ele.

La prima întâlnire cu toti medicii lor și împreună cu psiholoaga ni s-a spus că șansa lor de supraviețuire era de 40 la sută și că la așa săptămâni mici o să facă mai mult ca sigur hemoragie cerebrală. Eu am fost atât de bucuroasă auzind rata de supraviețuire că am sărit în sus de pe scaun (citisem undeva ca ar fi fost de 25 la sută) și s-au uitat toți la mine uimiți!! De atunci am avut încredere în Dumnezeu și în ele.

Au urmat 142 de zile de spitalizare..cu bune, cu mai puțin bune.

În tot acest timp ne-am mutat într-un apartament la niște cunoștințe aproape de spital pentru că medicii ne-au spus sa fim cel puțin 2 ore pe zi acolo pentru terapia cangouru, pentru ca asta le crește rata de a supraviețui sănătoase cu 20 la sută!! Am avut un program strict: soțul mergea foarte de dimineață (pe la 3,4,5 depinde cum trebuia să ajungă la muncă), apoi ajungeam eu pe la 10 până la ora 19, 20 seara, apoi mai mergea soțul o oră ..zilnic timp de 142 de zile. Cel mai greu a fost vreo 8 săptămâni, când au fost separate. Luisa era încă la intensiv, pentru a doua operație, iar Sofia era la secția de prematuri. Erau în 2 clădiri separate și cum era plină pandemie trebuia să stau de fiecare dată la coadă când mergeam de la una la cealaltă, să mă înregistrez...mi se părea îngrozitor că pierdeam o grămadă de timp, timp în care puteam să fiu cu una din ele..aveam ore de stat cu ele pe piept.. A trecut timpul și a venit vremea să mă internez cu ele..abea așteptam..știam că o sa ies după 3 săptămâni cu ele și o să mergem în sfârșit acasă. A fost foarte greu. Am stat 3 săptămâni închisă într-o cameră cu ele. Nu aveam voie nici pe coridor sa ies din cauza pandemiei, dar eram cu ele.

Acum suntem bine, perfect sănătoase, avem un an corectat și un an și 5 luni reale. Au venit pe lume în 17 iunie și trebuiau să vină în 10 octombrie. Am trecut cu bine peste toate, însă nu am fi reușit fără Dumnezeu, fără îngerașii păzitori, fără gândire pozitivă și fără toată echipa de medici, fără personalul de îngrijire. Erau niște îngeri pentru îngeri..așa le ziceam.. Aici la intensiv am înțeles că după acele uși închise e o altă lume. Noaptea toți erau parcă părinții copiilor, iar ziua îngerii lor păzitori!! Nu am cuvinte să mulțumesc și mă rog în fiecare seară pentru toate mamele, pruncii, medicii și toate asistentele din lume. Fără ei și Dumnezeu nu am fi avut nicio șansă!! Două suflete fără șanse la viață, au plecat acasă perfect sanatoase după 142 de zile de spitalizare, cu 3kg 660 și 49 cm Sofia și 3kg 420 și 46 cm Luisa!! A fost un moment plin de emoție, fericire, bucurie și toate sentimentele la un loc!

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

3.6 (9)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe