Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Manifest de mamă: gura lumii nu spune adevărul universal valabil

De când sunt mamă am descoperit un univers paralel în care mulți și-au autoînsușit titulaturi (neavizate) care mai de care mai salvatoare. Mulți în jurul meu au leacuri miraculoase pentru probleme de somn, alimentație, comportament etc. bazate pe o rețetă consacrată numită "așa am făcut eu".

Da, există, într-adevăr, persoane care și-au dedicat timpul și inteligența spre soluționarea unor anumite aspecte, care au studiat, au comparat metode și tehnici. Aceștia sunt adevărații experți pe care îi respect și le citesc scrierile. Doar că este o mare diferență între aceștia și vecina/ul x, doamna/domnul din metrou, prietena/prietenul, vânzătoarea/vânzătorul și cel mai abitir aceia care nici nu au copii ( și nici nu au studiat în domeniu), care își strigă cu vehemență convingerile.

Mie îmi plac sfaturile, părerile celor din jur, însă atunci când le solicit. Le primesc și necerute, dar să mi se lase dreptul să le trec prin filtrul gândirii și emoțiilor personale, să nu îmi fie impuse ca literă de lege.
Mi-ar plăcea ca mai mulți să înțeleagă că nu dețin adevăruri universal valabile, într-un domeniu atât de delicat precum relaționarea, creșterea și educarea unui copil. Nu este matematică, cu reguli, formule și teoreme pe care le aplici și ai rezolvat problema. Ar putea să fie, mai degrabă, un soi de filosofie, în care intervin variabile ca personalitatea, temperamentul, rezistența la stres, capacitatea de adaptare, anduranța, maleabilitatea, capacitatea de a te face înțeles, gradul de toleranță la schimbări multe și neașteptate, organizarea, dorința de a învăța și de a fi în fiecare zi mai bun ca ieri etc. Din păcate, părerile spuse cu certitudinea unui adevăr absolut, cu voce solemnă și impunătoare, pe alocuri certăreață, dacă vin către cel ce le primește pe un fond de oboseală, stres, supărare pot face mult rău. În traseul meu de până acum, alături de copil, am cucerit și eu câteva vârfuri, mai mici sau mai mari, ajutată sau încurcată de câțiva ghizi, avizați sau neavizați, care au utilizat tonuri de exprimare diverse, dar în sinea lor bine intenționați.

Acestea sunt câteva dintre mesajele care, pe mine, m-au marcat și au avut repercursiuni:

  • „Hrănirea exclusivă la san a copilului în primele șase luni este esențială pentru o viață sănătoasă”
    Campania de alăptare de la TV a fost, de departe, cel mai greu lucru din sfera adevărului ce se vrea universal valabil pe care l-am îndurat. În esență, scopul este bun, se dorește a fi o conștientizare a importanței laptelui matern, cu care sunt total de acord. Însă, pe mine, proaspătă mamă, care își dorea cu ardoare să îi ofere micuțului licoarea magică, care a făcut tot ce ținea de ea, a chemat ajutoare, a întrebat, s-a documentat și care în ciuda eforturilor avea atât de puțin cât nici o muscă nu se putea sătura întreaga zi și a mai fost și pe o perioadă scurtă, m-a adus la disperare înecată în lacrimi. Ajunsesem să cred că mă urmărește cineva să pornească reclama fix când deschid eu televizorul, atât de frecvent a fost difuzată. Iar tonul era atât de acuzator și simțeam cum mă vizează direct.
  • Este mare, du-l la grădiniță!
    Am ascultat păreri, am citit cărți, am cerut sfaturi, mi s-a spus și răspicat că trebuie. Am încercat la 1 an și 8 luni și am stat o lună câteva ore pe la poartă, dar nu făcea altceva decât să plângă atât de rău încât adormea de epuizare. Am încercat tot ce am aflat și nimic... Un an mai târziu zici că era alt copil. E drept a avut și aici perioada lui de acomodare, dar la alt nivel de suferință și timp. Intrinsec, cred că ține de atașamentul față de mamă, de temperamentul copilul etc.
  • Este mare, nu-i trebuie biberon. Se strică dinții!
    Uff! Ce colecție impresionantă de recipiente pentru apă și lapte am avut... Toate modele, prețurile, culorile. Am recurs până și la șantaj, recompensă, am și plâns de nervi că până și apa o bea din biberon.
    O prietenă, în timp ce mă aflam într-un proces de renunțare treptată la această adicție, a încercat să mă ajute spunându-i că atunci când se termină timpul stabilit (îi numărăm zilele până când îi mai las biberonul), dacă continuă să bea cu biberonul o să i se înlocuiască toate jucăriile cu unele de bebeluș. Iar el, cu atâta siguranță și îndârjire a fost de acord (ehee, de și-ar păstra determinarea și pe viitor). Era gata să renunțe la tot universul său ludic pentru marea lui dragoste, biberonul. A fost dureros, chiar dacă am mers pe pași mici și pregătire sufletească, a plâns ceva după "biberonuuuul meu". Ultima masă festivă a avut-o la 2 ani și 10 luni. Iar de atunci, nici că a mai băut vreun tip de lapte (doar derivate a acceptat). Mai greu a fost că îl asocia și cu somnul și autoalinarea...
  • Încă poartă pampers?! Ei da! Alt hop de trecut. Aici am fost atât de frustrată și înverșunată de părerile celorlalți încât am inhibat copilul. Contrar statisticilor, el utiliza olița fără probleme pentru nr. 2, în schimb pentru cealaltă nevoie dorea mereu scutec. Și aici am încercat tot ce am citit și auzit, până când a ajuns să facă o dată pe zi, cu disconfort și am apelat la medic. Eu am renunțat la orice încercare și am înfruntat cu stoicism ce mi se zicea în stânga și dreapta. Doar îi mai aminteam de posibilitatea pe care o avea și îl încurajam așa printr-un soi de învăluire. Și într-o zi a cerut singur și a renunțat la scutec puțin după 3 ani.
  • Somnul de bebeluș
    Era greu, adormea doar în brațele mele sau plimbat cu mașina, aveam dureri infernale de spate. După toate încercările blânde de a-l face măcar să vrea în brețele tatălui său, am încercat și eu faimoasa metodă de a-l lăsa să plângă pe reprize, să aștepți la ușă și să intri la el după ceas. Eram în dezacord total cu acestă variantă pe care mulți o propuneau hotărât ca dând roade, însă disperarea m-a făcut să o încerc o dată. La el nu a funcționat, iar intensitatea plânsului său atingea note greu de imaginat...

Eu văd credințele altora ca pe un ghid, să nu cad totuși în extreme. Uneori am râs, alteori am plâns de furie și nervi că mie nu-mi iese, deși părea simplu. În disperare am ales să țin cont și de sfaturi în care nu credeam și mi se păreau total nepotrivite. Am primit și idei bune, chiar dacă nu mi-a plăcut cum mi-au fost livrate.
În fapt, tonul dă... muzica și cred că este la fel de important cum transmiți, nu doar ceea ce spui, cel puțin în cazul meu. Și mai ales, ca spectator al unor anumite secvențe, fără să cunoști toate detaliile, fără să știi poate câte încercări de a rezolva anumite situații a avut un părinte, ai toate șansele să rănești, deși scopul tău nu este acesta. Și dacă mai și nimerești pe un fond sensibil, e posibil să declanșezi o catastrofă nu neapărat fizică, cât sufletească.

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

5 (10)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe