Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Ne era rușine când mergeam la creșă să ne luăm copiii. A fost greu să acceptăm adevărul

A fost cea mai grea și tristă perioadă din viața mea. La vârsta de 2 ani și 11 luni a gemenilor, am primit vestea șocantă că fetița are TSA – tulburarea din spectrul autismului. Eu vedeam în fiecare zi că este o diferență între copiii mei gemeni, și îmi spuneau și cei din familie, educatoarele, cunoscuții, dar eu și soțul meu eram blocați într-o logică greu de imaginat acum când îmi amintesc.

Noi ne spuneam mereu, că dacă fiul se dezvoltă bine, cum să aibă probleme de sănătate, probleme de dezvoltare, cum să aibă probleme sora lui cea geamănă, nu are cum să fie adevărat. Poată că seamănă cu alți copii care au autism, dar fiica noastră nu are cum să aibă așa ceva, pentru că fratele este perfect sănătos și normal. Ne-am gândit și am discutat mereu cu soțul meu, că nimeni din familia noastră nu a avut probleme de sănătate de acest fel și că nu este posibil să avem un copil cu autism.

Ne simțeam foarte rău și ne era rușine când mergeam la creșă să ne luăm copiii.

Doamnele educatoare ne învățau cum să vorbim cu copiii, ne spuneau ce făceau la creșă, că fiica nu este atentă, că plânge, că stă retrasă într-un colț, că nu mănâncă cu ceilalți copii, că-i deranjează la somn, pentru că ea nu doarme, că plânge mult, că uneori este agresivă....și despre fratele ei geamăn mai nimic negativ...ne simțeam vinovați și ne întrebam unde greșim? Că dacă fiul este bine, cum să fie ea atât de diferită?! Trebuie să fie ceva greșit în comunicarea noastră cu ea. Doamnele educatoare erau foarte drăguțe cu noi, dar nu aveam ochi să vedem asta. Acum când ne uităm în urmă, ne dăm seama cât de mult a contat ajutorul lor și insistențele lor.

Șansa noastră a fost că doamnele educatoare, ne-au ajutat să beneficiem și noi, adică fetița noastră, GRATUIT de evaluările neuropsihologice din partea centrului „Blue Life” și așa am primit un diagnostic de care noi fugeam. Am crezut cu putere, că dacă stăm cu mâinile la ochi, realitatea nu va mai veni. Eu am intrat în depresie, plângeam mereu, m-am închis acasă, mi-am luat fără plată, îmi simțeam capul amorțit și am crezut că voi înnebuni.

Ajutorul familiei și al echipei de la centru, m-au ajutat să-mi revin și când am văzut cu câta dragoste lucrează terapeuții din centru „Blue Life” cu copiii noștri, când am văzut alți copii recuperați care vorbeau, cântau, se bucurau și am auzit cum povesteau părinții despre copiii lor cum au fost, și cum sunt acum, abia atunci am simțit în sufletul meu că și fiica mea va fi bine și că vom fi salvați. Le voi mulțumi toată viața pentru ajutorul primit celor de la „Blue Life”, doamnelor educatoare, pentru toate insistențele lor, și sponsorilor – toate terapiile au fost oferite GRATUIT, datorită unor OAMENI de OMENIE!”

Să fii părintele unui copil cu TSA nu este ușor!

copil cu autism doneaza

 

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

1 (0)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2021 Qbebe