Aveam numai 14 ani, eram clasa a VIII-a și urma să dau la liceu.
Era primăvară, știu sigur, pentru că îmi amintesc că iubitul meu m-a convins să facem sex, pentru prima oară, de 8 Martie, spunându-mi că este romantic să devin femeie de Ziua Femeii. Așa am crezut și eu. El avea 17 ani, iar părinții meu habar n-aveau de relația noastră. Era doar băiatul vecinilor de la scara 3, cu al cărui tată tatăl meu juca table duminica în serile de vară. Eu, însă, eram complet amețită de el. Părinții mei munceau de dimineață până seara și erau preocupați din plin de frații mei mai mici, doi gemeni năzbâtioși de 6 ani. Și, cum eram un copil foarte bun la școală, responsabilă, ordonată, devreme acasă, aveau încredere în mine și nu îmi acordau prea mare atenție, știind că nu este nevoie să mă verifice. Erau părinții tipici ai post-comunismului, îmi ofereau tot ce aveam nevoie din punct de vedere material, dar nu i-am auzit niciodată să îmi spună că mă iubesc, să mă întrebe cum mă simt, ce vreau de la viață. Iar despre discuția despre sex ... nici atât. De menstruație am aflat de la colegele de la școală, care m-au învățat ce absorbante să îmi cumpăr. Când i-am spus mamei mele că mi-a venit, mi-a spus doar să am grijă să nu îi pătez cearceafurile și unde găsesc tampoanele în baie.
Apoi îmi amintesc că era cândva în aprilie și că m-am trezit dimineață cu o durere groaznică de cap. M-am ridicat din pat și mi-am vomitat sufletul la baie. Apoi, cu fruntea transpirată, lipită de geamul de la dormitorul meu, priveam la caisul din fața geamului meu care înflorise spectaculos și mă tot întrebam ce e cu mine. Mama a intrat în cameră să mă trezească pentru școală și m-a văzut acolo, lipită de geam, transfigurată. S-a îngrijorat imediat, și pentru prima oară în multe luni mi-a acordat atenție, mi-a luat temperatura, m-a băgat în pat, a sunat la medicul de familie. Mi-a dat medicamente, nu mai știu ce, m-a forțat să mănânc ceva, însă dădeam afară tot. M-a învoit de la școală și nu s-a dus nici ea la muncă. A stat acasă și m-a îngrijit. Eu începusem să bănuiesc ce am. Habar n-aveam cum se calculează zilele de menstruație, însă știam suficient să realizez că sexul cu iubitul meu poate produce un bebeluș. Simțeam nevoie să îi povestesc mamei temerile mele. Însă simțeam, în același timp, că mă sufoc când încercam să scot ceva în acest sens în vorbe. Știam cât de tare o voi dezamăgi, știam că privirea aceea de îngrijorare și de iubire pe care o vedeam la ea când îmi punea mâna pe frunte, stând pe marginea patului, s-ar fi transformat total, în o privire pe care nu o doream nici în ruptul capului asupra mea. Voiam, pur și simplu, să mă întorc la tezele mele, la admiterea la liceu, să mă plimb cu iubitul de mână prin parcul cu copaci înfloriți, să mă enervez pe frații mei că intră peste mine în baie. Toate acestea mi se păreau un vis îndepărtat acum. Am decis să nu îi spun mamei nimic, să îmi fac mai întâi un test de sarcină.
A doua zi m-am prefăcut că îmi este mai bine, mama s-a mai liniștit și a revenit la rutina ei zilnică. Eu m-am întâlnit cu iubitul meu a doua zi după școală - nu vă imaginați că pe atunci erau telefoane mobile pe toate drumurile sau acces la informație ca acum. El s-a panicat total, s-a făcut galben la față și m-a împins în prima farmacie să iau un test de sarcină. Îmi amintesc că nu erau deloc ieftine, cel puțin pentru noi. M-am întors și i-am spus că nu am bani suficienți. Următoarea zi a venit el cu bani și mi-am făcut testul la el acasă (părinții lui lucrau până seara și el era singur acasă și singur la părinți). Când am văzut confirmarea pe bețigașul acela m-a luat amețeala. Ce facem? L-am întrebat. El a început să bodogăne în neștire că sigur nu eram virgină, că dacă eram virgină nu rămâneam gravidă. Îmi amintesc cum mi s-a prăbușit lumea și cum mă simțeam atât de singură, înfrigurată, îngrozită. Simțeam că urăsc ce crește la mine în pântece, că viața mea este distrusă, că voi muri. Că vreau să mor. Că mai bine moartă, decât să înfrunt rușinea pe care le-o voi aduce părinților mei. Eu, cel mai bun copil din clasă, elevul eminent, fiica perfectă, eu, tocmai eu, la 14 ani gravidă. Cât de proastă să fiu?
La mine în cap deja se forma un plan prin care să dispar de pe lume, cu tot cu copil.
Mă gândeam ca a doua zi să iau un pumn de pastile, toate pe care le are mama prin casă. Chiar dacă nu muream eu, poate făceau sarcina să dispară, poate murea bebelușul. Eram complet traumatizată de vorbele iubitului meu, de rușine din cauza prostiei mele, de furie și frustrare. A doua zi asta am făcut. Am luat pumnul de pastile. Din fericire, pe vremea aceea, pastilele din sertarul farmaceutic al familiei din România era banalele aspirine, paracetamoale și niscaiva antibiotice. Am leșinat și m-a găsit tata în baie când a venit cu frații mei de la grădiniță. Am ajuns la spital, mi s-au făcut spălături stomacale și atunci medicii le-au spus alor mei că sunt însărcinata. Nu eram prezentă când au aflat vestea. Nu mi-au spus nimic de asta până ce nu am fost externată. Mama a stat cu mine tot timpul, nu plângea, nu țipa, mă privea mereu și mă ținea de mână, parcă disperată să nu cumva să mă piardă din ochi. Mă întreba mereu cum mă simt, ce vreau să mănânc, în mod obsesiv. Eu așteptam momentul când aș fi rămas singură cu medicul să îl întreb dacă bebelușul a murit. Însă mama nu a plecat de lângă mine nicio secundă. Mă mângăia mereu pe mână, uneori privind în gol pe geam. Eu chiar aveam speranța că nu știe nimic. Le spusesem că am încercat să mă sinucid pentru că mi-era teamă de admiterea la liceu. Și cum ei nu au zis nimic, am crezut că am fost credibilă.
A doua zi am ajuns acasă. Mama a intrat la mine în dormitor. A închis ușa, s-a uitat la mine cu o privire blândă, m-a luat de mână și mi-a spus doar atât: ”Spune-mi tot!” Și atunci am izbucnit în plâns și i-am spus tot, absolut tot. A plâns și ea cu mine. A venit și tata și a plâns și el. El s-a dus apoi și l-a sunat pe vecinul de la scara 3 să îi spună ce s-a întâmplat. Mama a rămas cu mine și am dormit amândouă ca atunci când aveam 3 ani. Iar eu am simțit că viața nu mi s-a terminat. Că sunt din nou vie și că bebelușul de care mama îmi spusese că este bine este destinat să fie copilul meu.
Acum am 37 de ani iar fiica mea are 22 de ani. Și este minunată! M-am căsătorit cu tatăl ei la 19 ani, însă am divorțat când aveam exact vârsta ei de acum. A fost un divorț care a venit natural, nu ne potriveam deloc. Fiica mea a fost crescută de toți bunicii, pentru că și ”vecinii” s-au implicat, pentru ca noi să ne continuăm studiile. Am locuit cu părinții mei până la 29 de ani, pentru că mi-am dorit să îi ofer un mediu stabil fiicei mele. Abia când ea a împlinit 15 ani am avut curajul să îi spun că am o relație cu soțul meu de acum. După 1 an ne-am mutat cu el și au o relație foarte frumoasă. Acum sunt însărcinată cu frățiorul ei. Nu știu de ce am așteptat atât. Probabil de teamă să nu o rănesc pe ea. Și de aici, având din nou un suflețel în pântec, mi-au revenit emoțiile de la prima mea sarcină, când eram doar un copil neștiutor.
Nu am nici cel mai mic regret că am păstrat sarcina. Singurul meu regret este că nu am discutat cu părinții mei.
Că îmi formasem o imagine asupra lor care era complet nepotrivită și neadevărată. Că puțin le-a păsat de rușinea pe care credeam eu că le-o aduceam și că i-am devastat prin gestul meu de rezolvare a problemei, care mi-a pus viața în pericol. Aveam să aflu 8 luni mai târziu ce înseamnă dragostea pentru propriul tău copil. De unde să știu, eu la rândul meu copil, câtă iubire se ascunde în sufletul unui părinte? Eu vedeam doar iubirea mea pentru ei și dezamăgirea pe care le-aș fi adus-o, iar rușinea adevărului m-a îndreptat spre cea mai tâmpită decizie. Asta regret! Că nu am avut curajul să am încredere în iubirea lor. Poate și pentru că ei nu mi-au arătat-o suficient de des. Poate și pentru că pe atunci sexul era un subiect tabu.
De aici vine și sfatul meu: să le arătați copiilor voștri în fiecare zi cât îi iubiți de mult, să vorbiți cu ei despre toate, , să îi stimulați să vă pună cât mai multe întrebări, să înțeleagă că pot avea încredere în voi, că nu îi veți iubi mai puțin dacă greșesc, că nu le veți pedepsi și judeca greșelile, ci, dimpotrivă, le veți oferi soluțiile. Că, voi, părinții lor, sunteți singurii care îi iubiți necondiționat și nimeni altcineva, nici măcar iubitul sau iubita, nu și-ar da viața pentru ei. Este important, dragi părinți, să le arătați asta! S-ar putea ca la un moment dat chiar să le salveze viața!
Citește și:
Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
Urmareste-ne pe Google News
