Știți ce sunteți voi, dragi părinți? Cei care cresc nemurirea. Știți când devine mai ușor? Niciodată.

Aici vă puteți scrie gândurile, oboselile, frământările, dorințele și să ajungeți, astfel, cu ele, către toți ceilalți ca voi. Pentru că meseria de părinte devine mai ușoară numai atunci când poți spune ”- Hei, și eu am trecut prin asta!”. Nu numai că vei deveni autor publicat la Qbebe, dar vei avea și satisfacția grozavă de a atinge sufletele și mințile a milioane de părinți.

Trimite text

Soacra mea îmi bate copiii când stă cu ei si soțul meu îi ia apărarea. Nu știu ce să fac

Contributor ANONIM

”Lasă, că și pe mine m-a bătut și uite ce bine am ajuns” ... asta îmi spune soțul meu de fiecare dată când îi spun că mama lui consideră că a-și lovi nepoții este cât se poate de normal. Însă eu nu sunt de acord deloc cu asta. 

De îndată ce copiii mei au fost suficient de mari să își verbalizeze emoțiile, am descoperit că soacra mea, când stă cu ei, îi educă și disciplinează cu bătaia. Eric, băiețelul meu de 3 ani a fost cel care mi-a confirmat asta, după ce am văzut că are fundulețul foarte roșu. L-am întrebat ce a pățit, crezând că a căzut prin parc, că mai făcea asta, când ajungea la capătul toboganului și cădea direct în funduleț. Însă el mi-a spus, fără să pară afectat, de parcă era ceva normal, că ”maia s-a supălat că nu am vlut să plec din palc și m-a mângâiat la funduleț”. Maia, îi spun copiii mei bunicii lor, de la mamaia. Este un alint tare drăgălaș și te-ai aștepta ca o bunică care a primit acest apelativ să fie pâinea lui Dumnezeu. Însă, pe zi ce trece eu am senzația că este mai degrabă ardeiul iute pe care și-l pune Satana în ciorba fierbinte. 

bunica si nepot stand la masa si citind o carte

Am încercat să îl conving pe soțul meu că ceea ce face ea este contrar convingerilor mele, și ale lui, de altfel.

El este mereu blând cu copiii, nici măcar nu a ridicat vocea vreodată la ei. Și eu am fost bătută în copilărie, ca orice copil născut în anii 80, când ”bătaia era ruptă din rai” și disciplinarea copiilor se rezuma numai la asta. Și nu mi-aș lovi copiii niciodată, pentru că, în cazul meu, singurele amintiri clare pe care le am cu părinții mei sunt cele în care îmi luam palme la fundul gol sau urecheli de îmi vâjâia capul din cele mai mărunte motive. Din cauza asta nici acum nu am o relație prea apropiată cu ai mei. Din cauza asta copiii mei nu primesc un astfel de tratament. 

Însă soacra mea este de altă părere. Și acum două săptămâni am început să investighez, ca să am dovezi clare și să pot să duc o conversație persuasivă cu soțul meu, ca amândoi să vorbim apoi cu mama lui să îi explicăm că dacă mai vrea să stea cu nepoții ei, trebuie să renunțe la astfel de gesturi. Am strâns dovezi, poze cu poponețele Andreei (fetița mea de 1 an și jumătate) și cele ale lui Eric. Am pozat chiar și o mică vânătaie pe mâna lui Eric, despre care el mi-a spus că l-a strâns bunica de mână. Acea vânătaie de acum două zile a pus capac și mi-am luat concediu să stau cu copiii, ca să nu mai apelez la soacra mea până nu rezolv cumva problema. Acum doup zile am și discutat cu soțul meu, i-am arătat dovezile și l-am implorat din nou să vorbim cu mama lui. Că eu nu accept să fie tratați copiii așa, indiferent că e maică-sa sau nu. Și mi-a trântit apoi aceeași replică, prin care subliniază că bătaia pe el l-a adus unde este acum. I-am spus că, poate dacă nu ar fi fost bătut, ar fi ajuns și mai departe. Am început să plâng, să îl rog cu lacrimi să încercăm măcar să discutăm cu mama lui. 

- ”Păi și dacă ea se supără, ce facem? Că nu ne permitem nici bonă, nici să renunți tu la job. Cine stă cu Andreea? Cine îl ia pe Eric de la grădiniță?” I-am spus că prefer să mănânc pâine cu sare, decât să știu că Eric și Andreea sunt abuzați chiar de bunica lor. Mi-a spus că se mai gândește și așa a rămas de două zile. 

Nu am mai stat după el. Am început să discut la muncă să îmi negociez programul, astfel încât să am două zile de lucrat de acasă pe săptămână. Am început să caut creșă pentru Andreea. Pe Eric l-am mutat deja la grădiniță la program prelungit, ca să îl iau eu de la grădiniță, să nu mai aibă contact cu bunica lui. Însă soțul meu când a aflat a început să urle la mine că o resping pe mama lui, că o să se simtă părăsită, că numai pe noi ne mai are și că o să intre în depresie. Însă în continuare refuză să stăm de vorbă cu ea, deși i-am explicat că cel mai bine este să facem asta. Că sigur se va opri și atunci nu mai aveam nicio problemă. Evită însă în continuare asta. Eu tind să cred că el, cunoccând-o bine, știe că nu se va opri. Cred că îi este teamă că, dimpotrivă, dacă vorbim cu ea, se va înverșuna și mai tare și se va răzbuna pe copii. Nu știu ce să fac, nu vreau să o exclud din viața noastră, dar este clar că nici să mai stea singură cu copiii nu o mai pot lăsa. Voi ce ați face?

Citește și:

Cum ti s-a parut articolul? Voteaza!

3.8 (14)
Autorii nostri garanteaza autenticitatea textelor lor, in caz contrar, nu raspundem pentru faptele acestora.
© 2022 Qbebe