Prima dată când am fost întrebată despre suicidul lui a fost în ziua în care s-a petrecut evenimentul tragic. Poliția mă interoga pe holul spitalului, în vreme ce eu abia dacă realizam ce se întâmplă, mergând constant la toaletă pentru că îmi venea să vărs.
Zilele au trecut foarte greu și pentru că nu am ținut ascunsă moartea lui, întrebările nu au încetat să curgă. Toată lumea voia un motiv, o explicație: „Te-a mințit cu ceva?/ Avea o aventură?/ S-a întâmplat ceva grav între voi?"
Știam în sinea mea că nu explicația era importantă, cel puțin nu pe atât de importntă pe cât era faptul în sine. Mă durea profund, dar nu reușeam să găsesc o explicație, nicio altă explicație în afara faptului că Peter se confrunta cu probleme psihice de foarte mulți ani, încă din adolescență. De-a lungul timpului, Peter a avut mai multe tentative de suicid, motiv pentru care a început să meargă la un psihiatru în mod regulat.
Peter a refuzat să fie internat, ca urmare a stigmei produsă de societate; ca urmare a temerii de a nu fi exclus, de a nu fi excluși copiii lui și de a nu „păta" întreaga familie, așa că s-a tratat „în secret". Știam despre situația cu care se confruntă el și i-am fost mereu alături. În ultima perioadă însă, Peter era în regulă - în afara insomniei care îi dădea bătăi de cap (ceea ce se întâmpla adesea) și a faptului că testa un antidepresiv nou, totul era în regulă.
În cele din urmă, presată de lumea care dorea să afle un motiv, am început să caut și eu un motiv - în telefonul lui, în laptopul lui și chiar în extrasele de cont. Nimic, nu am găsit absolut nimic. Peter nu mă înșela, nu ascundea nimic și nici nu avea cheltuieli sau conturi inexplicabile. Totul până în ziua în care am descoperit un jurnal vechi de mai bine de 10 ani, în care notase un episod depresiv din jurul vârstei de 20 de ani. A fost atât de dureros pentru mine să încerc să îl citesc, încât a trebuit să las de câteva ori jurnalul de-o parte.
Atunci am înțeles că boala psihică mi-a devorat soțul și în cele din urmă l-a determinat să își ia viața, pentru că nu mai putea suporta durerea emoțională cauzată de depresie. Știu că nu a fost vina lui, știu că nu a fost vina nimănui, însă în pofida faptului că din punct de vedere rațional am putut înțelege totul, am simțit să dau totuși vina pe cineva așa că am dat-o pe mine.
„Cum de nu l-am salvat?/ Cum de nu am fost suficient de atentă la detalii încât să împiedic acest lucru?"
Singurele mele tangențe cu suicidul până în acel moment erau câteva episoade dintr-o emisiune filmată undeva în jurul anilor 80-90 și țin minte că acolo se specifica faptul că înainte să producă suicidul, persoana în cauză va începe să își împartă din bunuri (lucru care pentru perioada respectivă avea sens, dat fiind faptului că nu se găsea orice, oriunde și nu oricine avea acces ușor). În cazul lui Peter, situația a stat complet altfel. Era pregătit de muncă în dimineața în care a murit. În câteva săptămâni urma să plecăm în vacanța anuală de familie și cu un weekend înainte o vizitasem pe nepoțica nou-născută din partea surorii sale. Nu a lăsat nimic, nimănui; nu a împărțit niciun bun și nu a lăsat nicio secundă senzația că nu îl voi mai putea atinge, că e ultima dată când îl văd în viață și e ultima dată când îi vorbesc. S-a stins și atât.
Opt ani mai târziu, rămasă cu copiii, fără soț, am reușit să înțeleg cât de serios trebuie tratată boala psihică. Am găsit oameni cu povești similare, încurajați să se deschidă, auzindu-mă pe mine, iar astăzi nu vreau decât să mi-l amintesc pe soțul meu vesel, jucându-se cu copiii și fiindu-ne alături - așa cum a fost el mereu, dar totodată vreau să vă rog să nu ignorați bolile psihice - ele pot cauza ravagii serioase."
Sursa: huffpost.com
Urmareste-ne pe Google News
