Mi-am cunoscut, în sfârșit, mama biologică. Nu a fost absolut deloc cum mi-am imaginat

Am fost adusă pe lume de o mamă adolescentă care știa că nu poate avea grijă de mine. Ea m-a dat spre adopție pentru ca eu să am o viață minunată. Părinții mei adoptivi mi-au subliniat mereu cât de mult m-a iubit și cât de tristă a fost mama mea biologică pentru că a fost nevoită să mă dea spre adopţie. Întotdeauna mă agățam de asta atunci când mă simțeam frustrată sau neînțeleasă de către părinţii mei.

Pe măsură ce mă apropiam de adolescență, am dat vina pentru luptele interioare pe care le duceam cu privire la adopţia mea. Simțeam cu tărie că, fiindcă nu aveam o legătura biologică, de sânge, cu părinţii mei adoptivi, aceștia nu mă puteau înțelege. Acum înțeleg că acestea sunt sentimente foarte comune pe care le au toți adolescenții. Cu toate acestea, pentru că am fost adoptată, am simțit că lipsa legăturii biologice era motivul pentru care nu puteam relaționa cu părinții mei aşa cum poate că ar fi fost normal.

Deseori priveam cu jind la alte familii și mă gândeam că au o relaţie mai bună decât aș fi putut avea eu vreodată cu părinții mei. Acum îmi dau seama că ceea ce vedeam în public nu era cu siguranță realitatea, numai că eu simţeam constant că lipsea ceva din viața mea pentru că nu aveam acea legătură biologică.

Cum crezut că va fi când îmi voi cunoaşte mama biologică

Am avut o adopție închisă (n.r.: familia adoptivă nu are niciun contact cu părinții biologici ai copilului), așa că nu am putut nici măcar să încep să îmi caut mama biologică până când am împlinit 18 ani. Iar acei ani de adolescență mi se păreau din ce în ce mai lungi pe măsură ce mă apropiam de vârsta majoratului...

Stăteam noaptea în pat și mă gândeam cât de incredibil va fi când voi reuşi, în sfârșit, să-mi întâlnesc mama biologică. Visam că vom ști instantaneu cine suntem din cealaltă parte a camerei, că vom alerga una în brațele celeilalte și că vom avea o legătură incredibil de frumoasă, inexplicabilă, dincolo de ADN-ul pe care îl aveam în comun. Iar această fantezie devenea din ce în ce mai intensă pe măsură ce anii treceau.

Când am împlinit 18 ani, mi-am dat seama că va fi mai greu să-mi găsesc mama biologică decât am crezut inițial că va fi, deoarece internetul nu era foarte bine dezvoltat la acea vreme și aveam foarte puține informații pe care să mă bazez. Mi-am dat seama destul de repede că nu o voi întâlni prea curând, așa că mi-am îndreptat atenția spre facultate.

Patru ani mai târziu, după ce am absolvit facultatea și m-am mutat singură, am decis să reîncep căutările. Acei patru ani au făcut o diferență uriașă în ceea ce era disponibil online, așa că am reușit să-mi găsesc mama biologică. Social media nu era ceea ce este astăzi, așa că tot ce aveam era adresa ei. I-am scris o scrisoare care includea adresa mea de e-mail și apoi am așteptat. A durat aproximativ o săptămână, dar mi-a răspuns.

După ce ne-am scris de câteva ori, am decis că e timpul să ne întâlnim. La acea vreme locuia la aproape patru ore de mine, așa că ne-am făcut planuri să ne întâlnim la un hotel, la jumătatea drumului. Asta era! În sfârșit, urma să am parte de momentul meu incredibil și de conexiunea imediată la care visasem dintotdeauna.

Cum a fost, de fapt, când mi-am cunoscut mama biologică

Ziua cea mare sosise în sfârșit și eram mai mult decât entuziasmată să pornesc la drum. Am fost blocată în trafic, așa că ea a ajuns la hotel înaintea mea. M-am gândit că a fost perfect! Urma să am parte de momentul la care visasem dintotdeauna; urma să intru, să o văd din cealaltă parte a camerei și să alerg să o îmbrăţişez. În schimb, s-a întâmplat exact opusul. Am văzut-o și m-am apropiat de ea, dar era tăcută și nu părea deloc prezentă. Mai târziu am aflat că era nevăzătoare, așa că nu mă putea vedea bine. Cu toate acestea, cred ar fi putut să fie mai entuziasmată că îşi întâlneşte fiica ei pentru prima dată de la naștere. Inima mi s-a rupt în bucăţi. De ce am fost o dezamăgire atât de mare pentru ea?

Eram în continuare hotărâtă să încerc să lucrez la acea legătură dintre noi, dar pe parcursul următoarelor câteva luni, a devenit evident că singura valoare pe care o vedea la mine era una materială. Voia constant să obţină lucruri de la mine. M-am simțit sufocată și folosită, mai degrabă decât înțeleasă sau conectată. A trebuit să pun capăt relației pentru sănătatea mea mintală. Mi s-a frânt inima, dar nu am avut de ales. Am aflat mai târziu că existau multe probleme de sănătate mintală care au complicat întreaga situație.

Adopţia și găsirea sensului

Câțiva ani mai târziu, m-am căsătorit cu minunatul meu soț, Brian, și am decis să încercăm imediat să facem copii. Abia așteptam să pot avea, în sfârșit, copii biologici, pentru ca odată pentru totdeauna să am legătura biologică pe care o căutam de o viață întreagă.

După ce câteva luni s-au transformat într-un an, am decis să căutăm ajutor medical pentru infertilitatea noastră. Am încercat câteva proceduri, dar am decis în mod intempestiv că nu vrem să investim mulți bani în tratamente de fertilitate, în condițiile în care existau alți copii care aveau nevoie de un cămin. După patru ani de încercări, am devenit oficial părinți adoptivi și am așteptat primele noastre plasamente.

Știam că era foarte puțin probabil să avem posibilitatea de a adopta imediat, dar nu ne deranja acest lucru. Primele noastre plasamente au fost surori care au devenit disponibile pentru adopție după numai aproximativ nouă luni de când le aveam. Încă un an mai târziu, le-am adoptat oficial și au fost ale noastre pentru totdeauna.

A fost greu și a fost atât de multă durere și suferință în acei primii ani. Aceste fete îşi pierduseră familia biologică și învățau să ne iubească pe noi ca pe părinţii lor. Pe măsură ce le priveam cum treceau prin suferinţă și apoi, prin vindecare, reuşind să găsească mulțumire și bucurie în noua noastră mică familie, mi-am dat seama că biologia nu are nimic de-a face cu conexiunea și cu sentimentul de împlinire. Am muncit din greu pentru a construi aceste conexiuni, deoarece nu au venit în mod natural, dar a fost atât de incredibil de satisfăcător să vedem cum relația și dragostea noastră cresc în fiecare zi.

Am jurat că nu voi adopta niciodată, pentru că îmi doream doar legături biologice. Cu toate acestea, făcând ceva ce nu am vrut să fac inițial, am găsit un incredibil sentiment de vindecare în realizarea faptului că legătura și înțelegerea nu vin din ADN-ul comun.

Cred cu adevărat că societatea noastră pune mult prea mult accent pe menținerea legăturilor biologice în situații toxice. Au existat nenumărate momente, în calitate de părinte adoptiv, în care am fost într-o sală de judecată, ascultând figuri de autoritate care luau decizii bazate pe biologie, mai degrabă decât pe ceea ce ar fi sănătos din punct de vedere emoțional pentru un copil.  Îmi vine să urlu, pentru că am irosit atât de mult timp și energie convingându-mă că un membru al familiei biologice, de orice fel, era ceea ce m-ar fi făcut să mă simt completă, când, în realitate, vindecarea mea a venit de la două fete frumoase care nu împărtășesc nimic din ADN-ul meu.

Biologia nu schimbă nimic. Doar dragostea și munca asiduă pot îndeplini acele dorințe profunde de conectare. ADN-ul pur și simplu nu contează.