„E tata. Ne anunță că a traversat drumul în siguranță pentru a ajunge pe partea cealaltă”
Copiii sunt magici. De multe ori reacționează mult mai matur decât adulții atunci când le moare cineva drag. Am „navigat” în fiecare zi de când Hal a murit, nu ca farul, ci ca nava care navighează spre cele patru raze de lumină care sunt copiii mei. În ziua aceea, ei nu au văzut doar o broască țestoasă, ci un simbol al faptului că tatăl lor este bine, că a ajuns cu bine în lumea de dincolo.
De atunci, broaștele țestoase au apărut în mod constant pe aleea noastră. Prietenii și familia ne-au umplut casa cu imagini cu broaște țestoase, felicitări și bijuterii. Iar când a venit timpul să concepem o piatră funerară pentru Hal, copiii au desenat-o pe a lor - una în formă de broască țestoasă.
Stelele de pe piatra funerară care separă datele au fost copiate direct din tatuajele cu stele pe care Hal le avea pe umăr. Trei steluțe reprezentând nașterea, moartea și ceea ce vine după. Cele trei timpuri. Dacă moartea ar fi o formă, cu siguranță ar fi un triunghi. Dacă moartea ar fi un satelit, ar fi o stea. Știți ce zic? Un amestec de condamnare și speranță.
Vom îngropa cenușa lui Hal în săptămâna dinaintea slujbei sale. E ca și cum am avea o nuntă în particular și apoi o recepție publică. Mi s-a părut corect să procedăm în acest fel - să le dăm copiilor lopeți, să ascultăm albumul preferat al lui Hal și să avem un fel de înmormântare pe care majoritatea adulților nu l-ar înțelege. Cred că și Hal ar fi vrut asta. El, ca și mine, nu înțelegea stoicismul despărțirilor. Ar fi vrut o petrecere cu dans. Și-ar fi dorit asta!
Eram doar noi cinci și prietena mea Linda. Din momentul în care Hal a fost diagnosticat cu boala care i-a curmat viața, Linda a fost asistenta mea în caz de deces, ținând actele și dând telefoane în numele meu. Ea a fost cea care a aranjat ca notarul public să vină în camera de spital a lui Hal pentru ca acesta să semneze documentele de împuternicire. Ea a fost cea care a luat legătura cu angajatorul său în săptămânile de după moarte. M-a ajutat cu documentele fiscale și cu polițele de asigurare. Ea gestionat plățile - s-a ocupat de documente, astfel încât să nu trebuiască să o fac eu. A verificat totul. A fost una dintre multele femei din viața mea care au făcut posibil să fiu soția și mama care îmi doream cu disperare să fiu la sfârșit. De asemenea, a ajutat la organizarea înmormântării. Așa că, după ce am verificat cu copiii pentru a vedea ce părere au despre asta, am rugat-o să ni se alăture la priveghi.
În ziua înmormântării lui Hal, cenușa cădea din cer. Era începutul lunii noiembrie când ne-am trezit cuibăriți cu reticență sub o pătură de fum, cu brațele legate în timp ce traversam întinderea de iarbă proaspăt cosită spre un cort pe care nu ne dădeam seama că fusese ridicat în onoarea noastră, albastru pe un cer castaniu.
„Cortul ăla e pentru noi?"
„Da."
„Dar suntem doar noi."
„Da."
Vremea nu se schimbase prea mult de la începutul lunii iulie, când Hal fusese diagnosticat pentru prima dată. Iată-ne aici, câteva luni mai târziu, iar incendiile încă ardeau nestingherite pe dealuri. Dar fumul ne-a oferit un fel de intimitate pe care altfel nu am fi avut-o. Am putut dansa în jurul mormântului său fără să fim înconjurați de nimeni.
Și asta este ceea ce am făcut. Ce au făcut ei. Cei patru copii perfecți ai lui, în vârstă de șapte, zece și treisprezece ani. Toți făceau cu rândul la lopată. Unul câte unul, aruncând pământ pe cutia în care era tatăl lor.
„Dă-i mai tare, mamă. Asta e partea din cântec în care dansăm...”.
Citește și:
Surse foto: istockphoto.com
Surse articol: romper.com
Urmareste-ne pe Google News
