Dar, chiar şi aşa, reuşim să ne facem timp şi pentru noi, ca să ne simţim, nu neapărat mai tineri, sau ca înainte, ci, mai degrabă adulţi. Şi ajungem să facem strict acele lucruri care sunt interzise copiilor, să mergem în acele locuri unde un copil nu are ce căuta. Rectific ... mergeam. Acum nu prea mai ai unde să fugi, pentru că ... pandemie, restricții ... Înainte de pandemie fugeam cel mai des la un spectacol de stand-up comedy. Acum, ne refugiem seara în fața televizorului, după ce adoarme copilul și ne uitam la un stand-up.
Şi acolo, în pat, în ascuţimea unui moment relaxant și intim, când simt cum îmi plesneşte maxilarul de la râs, fascinată de avalanşa de cuvinte porcoase pe care nu le aud deloc de când fiică-mea s-a născut, că mă mir că mai ştiu ce înseamnă, am avut o revelaţie, ascultândun num[r de stand-up al unui comediant care este tătic și care le spune pe de-a dreptul. Pentru că, să recunoaştem, viaţa este comedia şi tragedia noastră.
Şi de aici am reţinut expresia: "cu chiloţii până la genunchi", o metaforă care descrie perfect viaţa părinţilor moderni.
Să purcedem, aşadar, la puţină analiză literară a acestei minunate metafore, care se vrea hiperbolă, dar, de fapt, este de un realism care îţi face ochii să usture şi de râs şi de plâns.
Abordată pe plan concret, la propriu, expresia "cu chiloţii până la genunchi", se referă la acele momente intime ale cuplurilor de părinţi care se reduc la contact sexual rapid şi eficient, sub pătură, pe întuneric, fără mângâieri, fără vorbe, repede, repede, să nu se trezească copilul. Hainele nu se îndepărtează de pe corp, în schimb chiloţii se coboară până la nivelul genunchilor, ca să nu fie nevoie să îi căutăm apoi prin pat şi să pierdem minute preţioase de somn. Rapid şi practic!
Şi de aici abordăm şi planul figurativ al acestei metafore, căci, aşa cum spunea şi marele nostru critic de literatură, George Călinescu, "a gândi înseamnă a suplini experienţa cu idei." Noi părinţii trecem de pragul gândirii, pentru că nu avem timp de el, către planul experienţei noastre de zi cu zi.
Părinţii moderni şi lucrurile făcute pe jumătate
Şi ajungem la sensul pur al expresiei pe care o analizăm. Noi, părinţii, suntem nişte mamifere capabile să ne adaptăm oricărei situaţii, iar specia modernă are o mare lacună: timpul, sau, mai degrabă, lipsa lui. Suntem mereu presaţi pe cocoaşa deja îngreunată de rate, trafic, facturi, funcţionari de o amabilitate precară, cursuri de tenis, balet, grădiniţă, after-school, caiete, cărţi, jucării, de un mare şi constant timp, care trece prea repede şi este împachetat cu un program de lucru fix şi solicitant.
Şi atunci ... ne adaptăm. Şi aşa cum facem sex cu chiloţii până la genunchi, aşa proiectăm şi în viaţa de zi cu zi, în momente dedicate numai nouă, jumătăţi de măsură. Tot ceea ce făceam înainte de copil, într-o epocă pe jumătate fosilizată, se împarte, desigur, la jumătate. Dacă mami se ducea la manichiura de două ori pe lună, acum se duce o dată pe lună. Dacă tati ieşea săptămânal cu băieţii la bere, acum de două ori pe lună este suficient. Dacă ieşeam la o cină romantică de două ori pe lună, acum, în scenariile cele mai optimiste, sperăm la o ieşire fără copil o dată pe lună, în care, de cele mai multe ori, vorbim despre copil. Tragem o fracţie, şi calculăm un x al nevoilor noastre personale care este direct proporţional cu timpul care ne rămâne după ce ne executăm, ca la armată, priorităţile.
Nu am să mint, pentru că mulţi dintre noi se îmbată cu apă rece, şi spun că iubirea copiilor noştri, de la şi către ei, compensează această fracţie. Avem nevoie de timp dedicat numai nouă, ca indivizi şi ca şi cuplu, ca oameni care se iubesc între ei şi pe ei înşişi, pentru ca relaţia cu noi înşine şi cu partenerul să nu se stingă cu un fâsâit ironic şi cu iz de dezamăgire şi regret. Iubirea copiilor noştri este ceva separat, şi nu trebuie să căutăm în ea scuza care justifică rezultatul din ce in ce mai mic al acelei fracţii. Să nu împărţim la mai mult de jumătate timpul şi acţiunile dedicate nouă. Ştiu că este greu de pus în practică, nici eu nu reuşesc să fac asta. Dar îmi propun, şi sunt conştientă că, oricât de masivă, de grozavă, de uimitoare, uluitoare - şi toate epitetele pe care le-am învăţat la literatură - este iubirea pentru copilul nostru, nu trebuie şi nici nu compensează propriile noastre nevoi.
Dacă vrei să fii cu adevărat un părinte bun, atunci ridică valoarea acestei fracţii. Pentru că fericirea ta este la fel de importantă ca şi fericirea copilului tău. Iar fericirea unui om nu trebuie niciodată să graviteze numai în jurul unui singur factor. Da, copilul este mare parte din fericirea noastră, dar el nu trebuie să fie singurul factor. Fii tu fericit pentru a creşte un copil fericit!
Cu drag,
Gabriela Paladi
Redactor Şef Qbebe
Urmareste-ne pe Google News
