Eram la volan când am aflat că tatăl meu a murit

Într-o bună zi, mama mi-a spus în sfârșit să mă așez la volan. Am accelerat pedala, am schimbat vitezele și am parcurs cu succes un tur al micului nostru oraș. Mama a fost foarte mândră (așa cum este întotdeauna cu tot ceea ce facem noi), dar când am ajuns acasă și i-am spus tatălui meu, el nu a fost atât de mândru. Cel mult și-a mutat atenția de la ziar la mine pentru cele 30 de secunde în care am trăncănit.

Câțiva ani mai târziu, când ne-am mutat într-un alt oraș pentru tratamentul tatălui meu împotriva cancerului, mașina noastră aproape nouă a stat mai mult în parcare. Tata era prea bolnav pentru a conduce, iar eu, prea speriată. Dar când am decis să îi vizităm pe bunicii mei în acel an, la peste 500 km distanță, tata a avut încredere în mine la volan. Inutil să mai spun că au fost cinci ore foarte lungi de critică.

Apoi, pandemia COVID-19 a lovit și întreaga planetă a fost blocată. Tatăl meu urma să fie supus unui transplant de măduvă osoasă și avea nevoie de mai multe transfuzii de sânge. Într-o astfel de perioadă, era dificil să găsești donatori care să aibă un vehicul propriu sau care să poată parcurge distanța fără a contracta virusul. Așa că am decis să trec granițele de stat și să conduc personal donatorii la spital.

Sunt sigură că vă întrebați cum de un lucru atât de banal precum învățarea condusului este o poveste care trebuie spusă. Pentru mine este, pentru că eu conduceam când tatăl meu a murit. În toți acești ani, se pare că viața m-a pregătit pentru acel drum.

Eu și mama am plecat de acasă imediat ce unchiul meu a sunat de la spital. Mi-a spus că era grav. Mai fusese grav și înainte de câteva ori, așa că mama încă mai avea speranțe. Am ajuns la spital și am știut că ceva nu era în regulă. Puteam să simt asta în oase. Și așa era. Nu vă voi plictisi cu detaliile.

În timp ce mă așez din nou la volan pe aceeași autostradă unde tatăl meu mi-a dat sfaturi pe care le voi folosi la volan pentru tot restul vieții, nu pot să nu mă gândesc la călătoria mea ca șofer. De la faptul că nu puteam să pornesc mașina din prima până la faptul că mi-am condus familia prin tot statul pentru incinerarea tatălui meu, pot spune că am aflat, în sfârșit, cum stă treaba cu condusul. Cel puțin, asta spune toată lumea. Dar ce n-aș da să am încă o dată parte de privirea aceea de la tata, să-i spun că în sfârșit am reușit.