Ieri, 25 noiembrie, a fost marcata drept Ziua Internationala pentru Eliminarea Violentei asupra Femeii. Sloganul "nu suferi in tacere" ramane insa doar un slogan pentru ca putine, foarte putine femei reusesc sa-si faca curaj sa vorbeasca, sa se desprinda dintr-o viata care, de altfel, simt ca nu le mai apartine.
Aniversez 5 luni de liniste, 5 luni de cand nu mai sufar. Insa tacerea a ramas, desi mi-am propus ca odata, in viitor, sa povestesc tuturor cum a fost. Cum au fost aproape 10 ani in care te simteai prins intr-un iures de evenimente care nu depind absolut deloc de tine. In care erai singur, cu fricile si traumele tale si in care nimeni nu te-ar fi putut intelege. Decat o alta persoana care s-ar fi aflat si ea in aceeasi situatie. Am avut ocazia sa invat multe despre mine, despre puterea care salasluieste in mine si, de asemenea, sa aflu ca in fiecare familie exista cel putin un caz de violenta. Despre unii se vorbeste, insa altii, multi prea multi, raman ascunsi in tacere, in vorbele nespuse. De jena, de rusinea de a fi aratate cu degetul, femeile tac, isi poarta soarta si ajung, nu de putine ori, sa se resemneze cu gandul ca asa le-a fost scris.
Stiam ca o seara, caci serile erau cele mai greu de suportat alaturi de zilele de weekend, va fi buna sau rea dupa o privire, dupa un plescait mai ciudat, dupa tonul vocii. Insa nimic nu o anticipa. Chiar daca dimineata fusese liniste si intelegere. Stiam ca urma o seara proasta dupa privirea plina de ura si mirosul atat de respingator de alcool. Si ma cuprindea o incordare greu de descris, o frica nu doar fata de neprevazut, ci si fata de mine. Pentru ca nu puteam cunoaste cum aveau sa evolueze evenimentele si de ce as fi putut fi in stare intr-un moment de cumpana. Iar cel mai rau este cand nu esti singur, cand un suflet mic si cald, rupt din tine, priveste, prin ochii sai puri, toate ororile. Vede si aude toate vorbele de ocara, toate mizeriile si nu-si doreste decat sa-ti fie pavaza, sa te salveze, sa iti fie bine. Pentru acel suflet mic esti capabil sa lupti, sa te dezbari de rigorile societatii in care femeia trebuie sa stea la cratita si sa-i fie consoarta fidela si rabdatoare pana la moarte barbatului. O societate in care o mama singura nu este incurajata, ajutata, ci blamata, privita cu un soi de dezgust amestecat cu compasiune.
Nu am nevoie de compasiunea nimanui, iar dezgustul ma lasa sincer rece. Pentru ca am reusit singura sa scap. De teroare, de umilinta, de iad. Prin puterea mea si curajul insuflat de copilul meu. Nu mi-am dorit decat liniste de care, in sfarsit, acum am parte. Iar voua, celor care inca suferiti in tacere, nu va pot spune decat sa vorbiti. Sa impartasiti oamenilor dragi macar o parte din povara pe care o purtati pe umeri pentru ca ei nu inteleg si nu vor putea intelege vreodata. Sa gasiti curajul de a va rupe de un rau pe care nu l-ati dorit niciodata si sa aveti liniste. Caci restul parca nu mai conteaza....
