Părinții mei au murit înainte să am copii. E dificil parentingul fără părinți

Și-a pierdut ambii părinți 

O femeie a povestit că a rămas fără părinți în jurul vârstei de 30 de ani. Ceea ce a ajutat-o să meargă mai departe a fost, pe de o parte, faptul că s-a refugiat în muncă și, pe de altă parte, faptul că plecase de acasă de multă vreme. Pentru „Insider”, a venit cu următoarele explicații:

„Până când am ajuns în jurul vârstei de 30 de ani, mi-am pierdut ambii părinți. Brusc, pe neașteptate, m-am trezit în ipostaza de a fi o creatură ciudată, adultul orfan- suficient de matură ca să fiu independentă și suficient de tânără pentru a mai avea încă nevoie de sfaturile și de sprijinul venite din partea părinților. Ajunsă la o vârstă la care de obicei oamenii se întorc acasă, mi-am dat seama că nu aveam unde să mă întorc. 

Cu toate acestea, datorită zelului și energiei specifice unei persoane tinere, am reușit cumva să merg mai departe. Probabil că m-a ajutat faptul că m-am refugiat în muncă și că în discuțiile pe care le purtam cu persoanele cu care aveam cele mai multe contacte sociale, colegii de muncă, se vorbea foarte puțin despre familiile de origine. Nu am fost nevoită să vorbesc despre pierderea mea în nicio conversație și nici să dau explicații pe acest subiect. În plus, locuiam departe de casă de mulți ani și, prin urmare, nu era vorba nici despre lucruri care să îmi amintească permanent despre ceea ce mi se întâmplase. 

Am crezut că am trecut peste așa ceva. Cred că am crezut și că am reușit să mă vindec. Apoi eu însămi am ajuns să fiu părinte.”

Odată ce a devenit mamă, a resimțit mai mult durerea pricinuită de moartea părinților săi

În cadrul confesiunii pentru sursa citată, a recunoscut că durerea provocată de pierderea părinților a revenit din mai multe motive. Pe de o parte, și-ar fi dorit ca aceștia să fie martori la principalele etape din viața copiilor ei. Pe de altă parte, suferea mult când își auzea cunoștințele vorbind despre părinții lor, despre implicarea acestora în viața nepoților. Nu în ultimul rând, a simțit nevoia ca, în anumite momente, să aibă parte de sfaturi de parenting venite din partea părinților ei:

„Mi-am dat seama că, faptul că am avut copii după moartea părinților mei, mi-a redeschis vechi răni și mi-a provocat noi suferințe. Mi-a fost greu să știu că părinții mei nu își vor vedea niciodată nepoții și vice versa...Discuțiile obișnuite pe care le aveam în pauzele de la serviciu se întârteau în jurul bunicilor, la fel se întâmpla și în cadrul discuțiilor de la întâlnirile pe care le aveau copiii mei cu alți copii: despre vizitele bunicilor, despre darurile aduse de către aceștia, despre comportamentul lor grijuliu. Discuțiile zilnice despre alți părinți îmi aminteau că eu nu îi mai am pe ai mei. 

Când copiii mei au atins primele etape importante din procesul de dezvoltare- primul zâmbet, primii pași, primele cuvinte- mă întrebam când am atins și eu etapele respective, după care eram copleșită de durerea că nu aveam pe cine să întreb. 

Confruntându-mă cu diverse provocări, mă întrebam ce sfaturi aș fi primit de la părinții mei și cât de mult i-ar fi iubit copiii mei dacă i-ar fi cunoscut. În schimb, ei mă întrebau de ce nu au la fel de mulți bunici precum prietenii lor. Mama ar fi afișat fără îndoială un zâmbet ironic auzindu-mă cum le spuneam aceleași lucruri pe care mi le spusese și ea. De asemenea, mi-aș dori să-mi pot cere scuze pentru numeroasele ocazii în care nu am înțeles acțiunile părinților mei însă acum, odată ce am devenit și eu părinte, le înțeleg.”

A realizat cât este de dificil parentingul în absența părinților ei

Pe lângă durerea resimțită din pricina absenței sfaturilor venite din partea părinților, cea care s-a confesat pentru „Insider” nu s-a ferit să dezvăluie că simte că și-a pierdut rădăcinile, că nu are un loc în care să se poată întoarce și pe care să-l poată numi „acasă”:

„Parentingul îmi amintește în mod constant că istoria, informațiile și susținerea s-au pierdut cumva în negura timpului, cu mult înainte să-mi dau seama că, la un moment dat, voi tânji să am parte de ele.

Pot spune că parentingul îmi alimentează neîncetat durerea, amplificată și de faptul că îmi este greu să vorbesc despre ea; puține persoane de vârsta mea înțeleg prin ce trec, în contextul în care, în general, încă se bucură de ambii părinți. Puțini realizează cum le-ar fi fără susținerea pe care o au, indiferent de natura acesteia- chiar și simplul fapt că au parte de un sentiment de apartenență; că se pot baza pe cineva care să-i orienteze; că au ceva cu care să conecteze, chiar dacă se află la mare distanță. Probabil că nu au de unde să știe până când nu se vor confrunta cu pierderea părinților. 

Puțini părinți, dintre cei pe care îi cunosc, îmi vorbesc despre vizitele la părinții lor, despre faptul că le este dor de ei, plângându-se despre relațiile pe care le au cu aceștia sau despre tristețea pe care o au după vizitele lor. Astfel de conversații sunt pline de provocări pentru mine. Nu mi-am văzut părinții de ani de zile. Și nici nu îi voi revedea vreodată. 

Am momente în care tot ce îmi doresc este să pot merge într-un loc în care eu și copiii mei să fim oricând bineveniți; în care să fie cineva care să aibă grijă de ei cât iau o pauză sau port diverse discuții despre viața de zi cu zi; în care să fim primiți fără așteptări. Vreau pur și simplu să merg acasă. 

Aș vrea să spun că totul va fi mai ușor. Până atunci, iau lucrurile rând pe rând și mă străduiesc să accept și suferința, adusă de moartea părinților mei, de care parentingul îmi amintește zi de zi.” 

Mi-aș fi dorit ca mama mea să fie aici să mă vadă cum sunt ca mamă