Ziua în care mi-am dat seama că nicio familie nu e perfectă

Probabil că toți au căzut de acord asupra unui post de radio pe care să-l asculte în mașină în drum spre casă. Probabil că stăteau seara în jurul șemineului, împărtășind amintiri vechi și plănuind viitoarele vacanțe. Cel puțin așa păreau pentru cei din exterior, ca mine.

Într-o zi am făcut greșeala de a-i spune mamei mele că mi-aș fi dorit ca familia noastră să fie „normală”, ca toate celelalte familii pe care le vedeam!

Eram în mașină, în drum spre casă de la ora de gimnastică, iar mama a chicotit înainte de a profita cu nonșalanță de acel moment ca să mă mai învețe ceva. Am trecut cu mașina pe străzile mărginite de case de la baza militară. Mama m-a lăsat să mă descarc, apoi a spus: „Raquel, vreau să te uiți la aceste case. Vezi cum unele sunt mai mari decât altele? Unele au mai multe mașini, altele mai puține. Unele au biciclete aruncate pe iarbă, altele au un gazon perfect îngrijit. Luminile unora sunt aprinse, în timp ce ale altora sunt stinse. Acum e ora cinei, nu-i așa?”.

Citește și: Dacă ai mai mulți copii ești mai puțin stresat. Adevărat sau fals?

Am dat din cap aprobator. Mama a continuat: „Din exterior, nu vom ști niciodată ce se întâmplă în aceste case. Din exterior putem doar să privim și să facem presupuneri pe baza a ceea ce vedem, dar ceea ce vedem cu ochiul liber poate fi uneori departe de adevăr. Este ora cinei și nu știm câte familii mănâncă împreună în acest moment. Nu știm dacă cineva dinăuntru se simte rău sau simte durere. Dar ceea ce știm este că suntem cu toții ființe umane care știu ce înseamnă să fii iubit și să fii rănit. Așa că trebuie doar să te asiguri că îi iubești pe cei din jurul tău și să nu judeci pe baza a ceea ce crezi că știi despre viața lor.”

Când aveam 18 ani, m-am mutat la New York fără să cunosc pe nimeni în afară de agentul meu (voiam să devin actriță, deci automat trebuia să am un agent). Îmi amintesc că treceam pe lângă case frumoase din Upper East Side în timp ce dădeam interviuri pentru locuri de muncă. În comparație cu camera mea de 800 de dolari/lună din Harlem, aceste case arătau ca-n Rai. Din exterior, tot ce puteam vedea erau opere de artă scumpe, corpuri de iluminat extravagante, perdele perfect aranjate și o menajeră care făcea ocazional curățenie. Chiar și ca tânăr adult, încă mă surprindeam gândindu-mă: „Uau, pun pariu că cel care locuiește înăuntru nu trebuie să se streseze cu plata chiriei și probabil că pleacă în vacanță ori de câte ori are chef”.

Abia când am început să lucrez ca bonă am realizat că nicio familie nu este perfectă... fiecare trece prin propriile probleme!

Când am început primul meu loc de muncă ca bonă, îmi programam pregătirea cinei astfel încât mâncarea să fie pe masă până când părinții ajungeau acasă, astfel încât familia să poată lua cina împreună. La urma urmei, așa am crescut. Noi în fiecare seară ne așezam la masă în familie, ne dădeam mâna pentru a binecuvânta mâncarea, mâncam o masă mexicană gătită în casă și nimeni nu părăsea bucătăria până când vasele nu erau gata și podeaua nu era măturată. Cu toate acestea, am învățat un lucru: cultura din Manhattan este foarte diferită. Părinții copiilor de care aveam grijă mi-au explicat că le-ar plăcea să ia cina cu micuții lor în fiecare seară, dar că nu reușesc de fiecare dată. Iar acesta este un sacrificiu pe care au fost nevoiți să îl facă în cariera lor.

Citește și: Dacă îți pui familia pe primul loc, nu înseamnă neapărat că ești o mamă mai bună

O mamă mi-a spus, la un moment dat: „Când vin acasă după o zi de lucru epuizantă de 12 ore, vreau doar să le citesc copiilor mei o poveste înainte de culcare, să îi adorm, să mănânc o masă rapidă, să mai lucrez câte ceva, apoi să dorm pentru a mă trezi și a o lua de la capăt a doua zi.”

Și atunci m-a lovit. Iată această familie, care trăiește într-o clădire frumoasă din Manhattan. Ambii părinți au joburi extrem de bine plătite și copii frumoși, cu o mulțime de jucării. Dar, din punctul meu de vedere, era regretabil că existau conversații și momente intime pe care le împărtășeam cu copiii și pe care părinții nu aveau să le trăiască niciodată. Mi-a frânt inima faptul că părinții își vedeau copiii doar câteva minute în fiecare zi, la culcare, de obicei atunci când erau mai agitați. Între timp, am ajuns să-i țin de mână pe stradă în timp ce zâmbeau de la o ureche la alta vorbind despre ziua lor de la școală. Eram la locul de joacă atunci când copilul de 5 ani a reușit în sfârșit să se dea pentru prima dată în tobogan. Am fost însoțitorul în excursia școlară în care cel mic a spus: „Aceasta este cea mai bună zi din toate timpurile! Mulțumesc, Raquel”.

La început, m-a întristat. M-a întristat faptul că nu vor avea niciodată experiența dinamicii familiale pe care am avut-o eu în copilărie și pe care am ajuns să o apreciez în timp. Eram aici, un actor aspirant de 18 ani și student în primul an de facultate, și mă simțeam prost pentru doi oameni de succes din Manhattan, în vârstă de 40 de ani, cu trei copii.

Dar adevărul este că fiecare familie este diferită!

Ceea ce poate fi important pentru mine nu se va alinia cu valorile oricărei alte persoane pe care o întâlnesc. Doar pentru că eu apreciez o masă gătită acasă cu întreaga familie, nu înseamnă că asta este important pentru toți ceilalți!

Fiecare familie se confruntă cu oportunități de învățare și creștere, iar experiențele noastre individuale sunt doar o reflectare a modului în care navigăm prin acele momente. Cu toții navigăm în viață pentru prima dată și încercăm doar să facem ceea ce credem că este cel mai bine pentru fericirea și sănătatea noastră.

Citește și: Cele 6 detalii care nu te fac o mamă suficient de bună