Am lucrat câțiva ani buni cu copiii și părinții acestora. Cu câteva luni înainte de pandemie, începusem să lucrez la o clinică, unde am învățat să aplic principiile terapiei comportamentale (pentru că eu la master studiasem altă formă de terapie) în lucrul cu copii cu tulburare din spectrul autist.
Până în martie 2020, aveam un contact mai redus cu părinții. Discutam la început și la final câteva minute și apoi ne luam la revedere. Ulterior, după ce a izbucnit isteria mondială, am început să lucrez la domiciliu și deci... am început să am o relație mai apropiată și cu părinții.
Mergeam la ei acasă și în afară de asta, acum nu mai schimbam doar impresii și feedback-uri despre comportamentul copilului, ci și temeri și alte adevăruri care erau menite să ne ajute să ne cunoaștem mai bine. Eu la facultate am învățat că un psihoterapeut trebuie să aibă o relație cordială cu părintele copilului, însă în nebunia care se așternuse peste noi și situația specială în care eram, nu prea mai era loc de astfel de lucruri.
Așa că am început să le cunosc pe mame. Din păcate, pe tați, prea puțin.
În perioada aceea lucram doar cu două familii. În anii care au urmat, am lucrat cu mai multe și așa cum spuneam și la început, am descoperit că deși unică în felul ei, fiecare familie avea un element comun. Sau, mai bine zis, două elemente comune: disperarea mamei și absența tatălui.
Nu mă refer la faptul că tatăl era absent din viața copilului sau a familiei - pentru că asta, nu prea am cum să știu. Însă exista o absență în discuțiile pe care le aveam cu ei. Acestea erau în mare parte superficiale și se desfășurau cam așa (numele sunt schimbate):
El: „Cum mai e Ioana? E cuminte?”
Eu: „Da, a făcut progrese. Ea ce mai face acasă, în timpul liber?”
El: „Aaaa, păi soția știe mai bine”.
Acest „soția știe mai bine” nu este o dovadă de apreciere, cel puțin nu în acest context. Este un mesaj care transmite „nu prea știu, pentru că muncesc mult și am alte treburi. Mă bazez pe partenera mea, ea este mamă și mamele oricum știu mai bine”.
Da, poate că mama știe mai bine, dar nu neapărat. Și mama are nevoie de o încurajare, de un sfat sau de o direcție atunci când nu mai știe. Problema, de fapt, nu este cine știe mai bine. Este susținerea reciprocă și împărțirea responsabilităților în mod egal.
De pildă, în aceste familii (dar și în multe altele) responsabilitățile erau împărțite așa: mama duce copilul la grădiniță/școală, apoi la terapie, dar între timp, se ocupă și de copilul celălalt. Apoi discută cu terapeutul, încearcă să pună în aplicare ceea ce a învățat de la terapeut, ba chiar se înscrie și la niște cursuri, ca să știe cum poate lucra mai bine cu copilul. Pentru că terapia se face și acasă.
Tatăl muncește mult, într-adevăr, pentru că terapia este scumpă. Și evaluările medicale. Și înscrierea la cursuri sau jucăriile speciale (și multe) de care au nevoie cei mici. Ca să nu mai vorbim de alte cheltuieli. Probabil că nu-i mai rămâne foarte mult timp sau foartă multă disponibilitate emoțională ca să se ocupe și de copil, sau să se pună la curent cu progresele sale din terapie. Decât, poate, câteodată.
Nu e ușor pentru niciun părinte să aibă un copil cu o anumită dizabilitate sau care poate fi catalogat „diferit”. Tocmai de aceea, acești părinți se luptă cu mai multe lucruri, printre care propria lor neputință. E greu să accepți că îți poți ajuta copilul doar până într-un anumit punct, iar restul trebuie să lași în seama încrederii și a speranței că totul va fi bine. Sau, atât de bine pe cât se poate.
În acest context, mamele sunt obosite emoțional și își doresc o pauză mai mult ca niciodată, dar știu că nu au cum să își ia acea pauză; iar tații se refugiază în muncă și speră că partenera lor se va ocupa de restul.
Problema este că, pe termen lung, niciunul dintre aceste comportamente nu aduce vreun beneficiu copilului sau relației de cuplu. Copilul are nevoie de ambii părinți, pentru că fiecare îi oferă lucruri diferite (la nivel emoțional). Iar părinții au nevoie unul de celălalt.
Singura rezolvare este o colaborare cât mai strânsă între parteneri, de dragul copilului și în egală măsură, de dragul relației dintre ei. În goana după reolvarea problemelor copilului, e ușor să îți neglijezi relația de cuplu. E și normal, într-un fel, pentru că ai multe pe cap.
De aceea, este nevoie de un efort conștient de menținere a conexiuni între cei doi, dar și între ei și familie. Sau, dacă tot veni vorba, între ambii părinți și cei care se ocupă de cel mic: psihologi, doctori, profesori și așa mai departe.
Aș putea să spun multe lucruri despre rolul tatălui și rolul mamei, dar mă voi rezuma la concluzia care sper să rămână cu dumneavoastră.
Dacă ești mama sau tatăl unui copil atipic, nu vei avea o călătorie prea ușoară în această viață. Dar dacă vei construi totul alături de partenerul tău și nu separat de acesta, vei resimți totul ca fiind mult mai ușor.
Tătici, implicați-vă și voi în terapia copilului, dar și în viața lui, separat de diagnosticul pe care îl are. Implicați-vă, atât cât se poate și în viața partenerei voastre. Uneori acționăm cu toții pe pilot automat și uităm să întrebăm „Cum te-ai mai simțit în ultimul timp?”.
Mămici, nu vă sfiiți să apelați la ajutorul partenerului vostru. Da, poate că tăticii muncesc mult, dar și voi munciți. Cereți o pauză atunci când simțiți nevoia, chiar și dacă e vorba de o oră pe zi. Poate face o diferență enormă.
Și în final, nu uitați de promisiunea pe care v-ați făcut-o: „La bine și la greu”.
Surse foto: Pexels
Urmareste-ne pe Google News
